Şimandul în perioada dominaţiei habsburgice

Instaurarea regimului habsburgic în Transilvania – la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea – a constituit împlinirea unui deziderat al Casei de  Habs­burg, care-şi propusese recupe­rarea provinciilor din graniţele fostului Regat Maghiar medieval şi dobândirea de noi teritorii în această parte a continentului. Tratativele dintre austrieci şi turci în ceea ce priveşte predarea paşnică a cetăţii Ineului şi a împrejuri­milor ei, printre care şi zona Şimandului, se încheie cu un eşec, astfel că generalul Heissler porneşte cu oaste împotriva cetăţii în primăvara anului 1691, care capitulează în ziua de 15 mai. Deoarece în perioada următoare sunt cucerite şi cetăţile Şiriei şi Deznei din mâinile turcilor, suntem îndreptăţiţi să credem că şi fortificaţia Şimandului, alături de satele şi sălaşele arondate acesteia, trec tot în această vreme în mâinile imperialilor. Proclamaţia lui Leopold I din 1688, ca şi cea din aprilie 1690 către populaţia balcanică, gă­seşte un răsunet favorabil îndeosebi la clerul sârbesc, care, condus de către Arsenie Cernovici începe dirijarea unor grupuri mari de grăniceri sârbi în direcţia Aradului. În anul 1703 începe răscoala curuţilor, iar zona Şimandului se găseşte în plin conflict, mai ales în perioada 1705-1707, când curuţii în­cearcă, fără succes, să cucerească cetatea Ineului. În anul 1741, Şimandul este amintit printre localităţile gră­nicereşti care făceau parte din cercul militar grăniceresc al Aradului. Această structură militară se compunea din 24 de localităţi ce însumau aproximativ  9.000 de oameni. Urcarea pe tronul Imperiului Habsburgic a Mariei Tereza, în anul 1740, se face şi cu ajutorul stărilor feudale maghiare. Prin urmare, nobilimea îi va cere împărătesei, cu insistenţă, desfiinţarea regimentelor grăni­cereşti de pe Mureş, astfel încât recăderea grănicerilor la poziţia de iobagi pe domeniile feudale să întărească pute­rea financiară a domnilor de pământ. Pănă la 29 octombrie 1750 se desfiinţează şi ultimele rămăşiţe din zona grănicerească, o mare parte a grănice­rilor sârbi fiind încurajaţi să emigreze în Rusia, ca urmare a înţelegerii dintre Maria Tereza şi verişoara sa, ţarina   Elisabeta a Rusiei. Vânzarea domeniilor erariale unor persoane cu bani, care au fost cu această ocazie şi înobilate, a făcut ca în preajma revoluţiei cea mai mare parte a terenurilor să treacă în proprietatea unor marilor moşieri. Această schimbare nu s-a făcut fără convulsii sociale. În anul 1824 izbucneşte la Şepreuş o revoltă ţărănească împotriva abuzurilor noilor proprietari, familia Czárán, care a început să deli­miteze pământurile în folos propriu, rectivicând hotarul şi delimitând sesiile iobăgeşti, în funcţie de feritilitatea solului. Aceste pierderi de pământ au ne­mulţumit tot satul. Juzii şi juraţii ioba­gilor au organizat rezistenţa iar în anul 1823 sătenii au depus plângere la administraţia comitatensă apoi la Consiliul locotenenţial regal din Buda. În 1924, solgăbirul plasei Chişineu, împreună cu un corp de soldaţi i-a ameninţat pe şepreuşeni pe ţărani că dacă nu acceptă condiţiile impuse de familia Czárán distruge tot satul. Şepreuşenii înarmaţi cu furci i-au alungat pe solgăbirău şi pe soldaţi însă comitele trimi­te un detaşament înarmat şi timp de 30 de zile satul a fost ţinut sub ocupaţie. Alături de ţăranii din Şepreuş au fost arestaţi şi duşi la Arad, şi 28 de ţărani din Nădab, Sintea Mare şi Şimand, fiind învinuiţi că au sprijinit revolta. De altfel situaţia era tensionată în întreg comitatul, datorită abuzurilor şi obligaţiilor împovărătoare la care erau supuşi iobagii.
În anul 1847 în comitatul Arad      existau 23.694 familii de iobagi şi 23.267 familii de jeleri. Obligaţiile ţăra­nilor erau foarte mari. Iobagii cu sesii, pentru o sesie trebuiau să îndeplinească 104 zile de robotă cu braţele pe an şi 52 zile robotă cu carul. Urma apoi renta în natură, zeciuiala pentru bise­rică, nona pentru stăpân (luate toate împreună ca a 5-a parte a recoltei), im­pozitul faţă de stat şi de comitat, obli­gaţiile în natură pentru armată, încarti­ruirea la nevoie a armatei şi di­ferite munci cu ca­racter obştesc. Lo­cuitorii din Şimand vor fi printre primii care se vor implica în revoluţia de la 1848. În martie 1848 apar primele nemulţumiri legate de robotă, apoi în 26 aprilie 1848, ţăranii din Şimand se revoltă împotriva ocupării în mod abuziv a pădurilor, păşunilor şi terenurilor arabile obţinute din defrişări de către moşieri. Ca reacţie, în localitate se formează gărzi maghiare, din oameni mai înstăriţi, care trebuiau să păstreze ordinea. La 30 august 1848 locuitorii Şimandului se opun sarcinilor militare refuzând să efectueze apro­vizionarea şi transportul trupelor nobi­liare. La 9 august 1849 mai multe regimente ruseşti, sub conduce­rea lui Paradovschi şi Orlov, pă­trund în Şimand pe domeniul Edelspacher şi sta­ţionează aici 2 zile, după care se îndreaptă spre Şiria, unde se va semna capitularea armatei re­voluţionare ma­ghiare. Spaima în faţa unor revolte sociale iminente va impune, în primăvara anului 1848 ca problema agrară să de­vină punctul central al preocupărilor politice a tuturor forurilor legislative din imperiul Habsburgic. La rezolvarea acestei probleme arzătoare, cel mai repede s-a acţionat în cadrul lucrărilor dietei de la Bra­tislava, unde la 22 martie a fost votată legea a IV-a din anul 1848, care pre­vedea desfiinţarea servituţilor feudale şi împroprietărirea tă­ranilor. Legea IV/ 1848 nu a clarificat situaţia jelerilor şi a pământurilor extraurbariale, care, chiar dacă prin le­gislaţie nu figurau în sesiile urbariale, deja de decenii întregi erau în folosinţa ţăranilor. În plus, prin felul în care era formulată legea era confuză şi în pri­vinţa unor taxe şi robote prestate de foştii iobagi. Aproximativ 23.000 de familii de iobagi din părţile Aradului au devenit proprietari pe sesiile lor, care însumau 119.000 iug. teren arabil(29% din totalul existent), 27.300 iug. teren cosit (20%  din totalul pământului cositor) etc. În schimb 18.000 de jeleri au fost scutiţi de robote şi de fumărit dar nu au primit pământ. Din această cauză pretutindeni au avut loc nemulţumiri sociale.