Stema SimandCătre mijlocul secolului al X-lea, o dată cu progresele sedentarizării, cu uzarea elementelor războinice din ca­drul confederaţiei tribale din Câmpia Pano­nică şi cu diminuarea constantă a profiturilor rezultate de pe urma incursiunilor de jaf, avândul expediţiilor ma­ghiare către Europa Centrală încep să scadă în intensitate. Victoria zdrobitoare a lui Otto cel Mare la Lechfeld, în apro­piere de Augsburg, în anul 955 împo­triva hoar­delor maghiare, marchează începutul procesului de sedentarizare a societăţii maghiare, proces care se va încheia spre sfârşitul secolului al X-lea prin consolidarea autorităţii regale în detrimentul   elementelor tribale şi, evident, prin adop­tarea creştinismului. Primele refe­rinţe legate de zona Şimandului le găsim în anul 953, când un „Gylas” din Ungaria se creştinează la Constantinopole şi îl aduce de acolo pe Hierotheos, care va fi instalat ca episcop al „Tourkiei” (Ungariei). Reşedinţa acestuia este la confluenţa Mureşului cu Tisa, loc unde s-a descoperit o impresionantă concentrare de monede de aur emise în timpul domniei împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Mai exact, în jurul localităţii Gyula de astăzi, unde s-au des­coperit biserici care ar putea data din secolul al X-lea: Fövényes, Cenad, Kis-Zombor. Intrând în legătură cu Bizanţul şi adoptând creştinismul într-un moment în care celelalte triburi ungare rămăse­seră încă păgâne, instalând în localitatea sa de reşedinţă un scaun episcopal ce îşi propunea să-şi extindă autoritatea sa spirituală asupra întregii Ungarii, acest conducător tribal din regiunea Mureşului inferior dădea curs unor aspiraţii politice care se aflau în contradicţie cu cele ale urmaşilor lui Arpád.
Cel de-al doilea moment istoric cu referire la zona Şimandului este perioada ducatului lui Ahtum din preajma anului 1000, când se confirmă existenţa unei mănăstiri de rit grec, având hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” la curtea acestuia de la Cenad, iar jurisdicţia ducatului său se întindea de la Criş, până la Dunăre şi Tisa.
În anul 1241, în contextul marii invazii tătaro-mongole, italianul Rogerius – viitor arhiepiscop de Spalato (Splitul de astăzi) – refugiindu-se din calea hoar­delor asiatice de la Oradea, prin Tămaşda, către Arad şi apoi la Cenad, descrie activitatea febrilă care se desfăşura pe insula formată de Crişul Alb şi un braţ al său, în apropiere de Nădab. Localnicii efectuau lucrări masive de fortificare, care au atras atenţia călu­gărului Rogerius. Sunt date foarte interesante despre zona Şimandului din primăvara anului 1241, cu atât mai mult, cu cât călugărul Rogerius menţio­nează instituţia „balivilor” ca formă de organizare socială şi politică în această zonă, instituţie care nu putea să fie formată decât de cnezii şi voievozii populaţiei româneşti locale. Rolul condu­cător în regiune îl deţinea voievodul Geroth – cel mai probabil conducătorul organizaţiei teritoriale româneşti din comitatul Aradului – care îşi avea reşedinţa în localitatea cu acelaşi nume, asimilată astăzi cu localitatea Iermata-Neagră. Nu există nici o dovadă a faptului că voievodul Gerouth ar fi fost dependent de regele Ungariei sau de veun feudal local. De fapt, cnezii locali s-au bucurat de o libertate deplină înaintea cuceririi Transilvaniei de către regii unguri. Abia spre sfârşitul secolului al XIII-lea cnezii şi voievozii români decad în starea iobagilor de rând, devenind simpli lo­cuitori pe pământurile regelui, ale nobililor sau ale bisericii catolice. Unii dintre ei au menirea de a întemeia noi aşezări pe domeniile feudale şi de a intermedia legăturile dintre noii stăpâni şi ţăranii iobagi. Documentele episcopiei romano-catolice din Oradea evidenţiază cât se poate de clar obligaţiile şi îndatoririle cnezilor. Ei erau aleşi de către obşte şi funcţionau şase luni pe an, judecau şi executau sentinţele şi aveau obligaţia de a da episcopiei câte o pătură şi şapte ţundre în fiecare an. Tot călugărul Rogerius ne oferă informaţii despre dominaţia ulterioară a tătarilor, care cheamă înapoi populaţia fugită din calea invaziei lor şi organizează ţara în districte de câte o mie de sate, conduse de un han. Mai mult, dispărând şi firava structură administrativ-politică existentă înaintea invaziei tătare din anul 1241, populaţia româ­nească din Câmpia Aradului reînvie vechea organizare cnezială şi încearcă să se înţeleagă cu invadatorii. Este vorba despre o perioadă scurtă, deoa­rece începând cu anul 1257 regele Béla încearcă să revitalizeze „ducatul” Transilvaniei, inslalându-l în fruntea acestuia pe moştenitorul tronului, principele Ştefan, pe atunci în vârstă de doar 18 ani, care va iniţia o serie de reforme politice, militare şi administrative, care vor contribui la dezvoltarea acestuia. Este perioada când elita românească fie trece la religia catolică pentru ca să nu-şi piardă privilegiile, fie sfârşeşte prin a se maghia­riza. Cnezii români nu erau catolici, ceea ce, treptat şi gradual, devine un motiv cât se poate de serios de discriminare. Apoi, nu aveau acte de donaţie pentru cnezatele (satele) lor, pe care le stă­pâneau doar în virtutea cutumei. În fine, ei erau de altă etnie şi de altă limbă decât autorităţile ţării, care dăduseră numele regatului.
În studiul său privind istoria româ­nilor de pe teritoriile diecezei arădene, Silviu Dragomir menţionează data de 15 mai 1318, când „regele Carol Robert îi donează unui om credincios al său mănăstirea veche de lângă Boroşinău (Dienesmonostor) împreună cu patro­natul asupra ei şi cu satele româneşti şi celelalte (cum villis olachalibus… et aliis), care îi aparţineau.” Câteva rânduri mai jos, istoricul Silviu Dragomir precizează că „în anul 1291 e amintită poporaţiunea românească mai spre nord, în valea Crişului Negru, deci în Bihor…” Acest areal geografic cuprinde, în mod evident, şi teritoriul comunei Şimand. Tot dinspre regele Carol Robert de Anjou vine, însă, şi diploma regală din anul 1324, prin care iobagilor li se interzice plecarea de pe o moşie pe alta fără învoirea nobilului de pământ. Tot prin acest act se reglementează şi sarcinile iobăgeşti pentru bucătăria regală, astfel încât fiecare 100 de porţi iobăgeşti trebuie să dea câte o bute de vin, un bou gras, un porc şi o marcă pentru cumpărarea piperului şi şofranului. În anul 1356 apare o menţiune documentară extrem de valoroasă pentru localitatea Şimand. Este vorba despre drumurile care brăzdau Transilvania, făcând legătura între localităţi sau între diferitele centre comerciale ale vremii.

Recomandările redacției