Am vrut să scriu inițial despre imensa presiune, palpabilă și prin ecran, care plutea deasupra Cătălinei Ponor în momentul exercițiului ei la bârnă, momentul acela de efort lăuntric sisific cu care ţinea o întreagă ţară, cu poporul ei cu tot, pe umerii ei aparent puternici dar în realitate ireal de plăpânzi. Am văzut apoi că le-a zis-o „haterilor patrioţi” – în realitate nişte nulităţi de calibru, aşi în vorbe şi goi în fapte şi care, vexați de atitudinea ei profesionistă, de campioană, au făcut-o-n fel şi chip: ba scorpie, ba fițoasă, ba…
Mi-am dat seama că sindromul Ponor se propagă în rândurile tuturor tinerilor care, la fel, au fost prea puțin apreciați, deloc încurajați, susținuți sau, de ce nu, aplaudați pentru perfomanțele lor, de orice fel ar fi fost. Noi nu avem o preocupare pentru dezvoltarea tinerilor, noi suntem prea ocupați cu chestiuni existențiale și probleme de interes național și internațional ca să ne mai uităm la noi în casă. Sunt pe lumea asta alte lumi, în care copiii şi tinerii sunt ridicați pe culmi tocmai pentru a prinde aripi și a dezvolta o încredere și stimă de sine care să le fie motorașul din spatele realizărilor.
Știm foarte bine să le distrugem lor, copiilor şi tinerilor, dar mai ales celor într-adevăr valoroşi, spiritul până se simt ca un vid ambulant, inutili, fără talent, fără nimic de spus. Știm să-i secătuim de puteri, de energii, să-i împingem în cea mai neagră depresie. Rezultatul? Vom avea niște copii triști, iar dacă reușim să ocolim depresia la timp, tot vor fi plini de complexe şi frustrări, se vor dezvolta incomplet, strâmb, neapreciați fiind de comunitate.
Îi servim ironii gratuite unui om fără discernământ, fără apărare, încă nedezvoltat pe de-a-ntregul . Când îi iei la mișto orice inițiativă, îți pui problema cum îi afectezi stima de sine, ce mesaj îi comunici? Ne concentrăm pe așa-zisele eșecuri, iar reușitele nu ne impresionează, le trecem cu vederea sau, dimpotrivă, tinerilor le criticăm orice inițiativă fiindcă, vezi Doamne, ei n-ar gândi ca un adult.
Să ne mirăm că se refugiază apoi, în cel mai fericit caz, în religii sau în exprimare artistică, în sport, dar în majoritatea cazurilor refulează toate aceste „critici” mai deloc constructive, cu consecințe negative care se abat direct asupra lor? Ce modele le oferim copiilor noștri? Gâștele de la Capatos care cheltuie multă cerneală prin ziare mondene, sau veritabile valori, care știu ce înseamnă sacrificiul, munca, tăria de caracter?
Suntem atât de iresponabili, de inconștienți sau de masochiști dacă vreți, încât anihilăm adevăratele valori, ponegrim imaginea unor adevărate modele de urmat – cum ar fi gimnastele din lotul României – dar ne mirăm apoi că tinerii ţării sunt atât de debusolați, deşi efectiv nu mai au modele de urmat, fiindcă pe modelele lor chiar noi le-am prăvălit în neant. Nimeni nu e destul de bun pentru noi, avem mari probleme în a descifra ce însemnă valoare sau nonvaloare. Dar așa cum ne-am obișnuit deja, la noi e boală grea: să aruncăm vina spre alţii şi să căutăm vinovații prin alte părţi. Mai bine am începe la nivel individual: să ne vedem fiecare „bubele” din cap, să ne dăm seama cât de mult greșim din atâtea puncte de vedere când nu ne susținem tinerii și talentele şi, în general, să facem câte ceva de valoare în loc să tot vorbim vrute şi nevrute fără vreun alt folos decât distrugerea valorii şi a performanţei.
