Potrivit Regelui Ferdinand, Catedrala Mântuirii Neamnului este „semn de mulțumită pentru ajutorul celui Preaînalt” (Serbările Unirii 1929, Lucrare alcătuită de Comitetul organizator al Serbărilor Unirii, sub îngrijirea domnilor Ion Montani, Ion Georgescu și Emanuel Popescu, Atelierele Imprimeriei „Cvltvra Națională” București, iulie, 1929, p.23), este semnul recunoștinței pentru iubirea lui Iisus Hristos pentru noi, pentru darurile primite de noi toți. A mulțumi, a  aduce mulțumire, Euharistie. Cât de frumos este atunci când întâlnim fața fericită a unui popor bucuros și plin de recunoștință pentru propria viață, devenire și mântuire. „Semn de mulțumită” sunt trei cuvinte care pot să sintetizeze tot ceea ce am trăit într-o asemenea viață: recunoștință pentru darul Duhului Sfânt, care însuflețește mereu Biserica prin diferitele harisme. O asemenea Catedrală, după cum orice biserică ca lăcaș consacrat, este spațiul sfânt care îl are pe Dumnezeu în centru și pe Iisus Hristos ca prim „loc teologic” (topos theologias).
Catedrala Mântuirii Neamului este „simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire al celor răposați” (Ibidem). Biserica promovează cultura comuniunii între noi, o comuniune în Duhul Sfânt, în care nu uităm de cei plecați dintre noi, pe care îi avem pre­zenți în comuniunea sfinților. Să nu renunțăm la acest dar al lui Dumnezeu: unica familie a fiilor Săi. Întâlnirea și primirea tuturor, solidaritatea și fraternitatea, sunt elementele care fac într-adevăr umană societatea noastră. A fi slujitori ai comuniunii, ai culturii dialogului și ai întâlnirii!
Jertfa înaintașilor noștri este un sfânt prilej de a-L slăvi pe Dumnezeu din toată inima cu cântarea: „cu noi este Dumnezeu” (Ibidem). Dumnezeu nu este departe de noi în istorie: este aproape, mai mult, este Dumnezeu-cu-noi. Hristos este în centru, Hristos este centrul istoriei mântuirii poporului Său. Hristos este centru al creației, Hristos este centru al poporului lui Dumnezeu, Hristos este centru al istoriei. Hristos este centrul poporului lui Dumnezeu, centru al năzuințelor lui. Și chiar astăzi este aici și acum, în centrul nostru. Acum este aici în Cuvânt și va fi continuu pe altarul Catedralei, viu, prezent, în mijlocul nostru, poporul Său. Și în sfârșit, Hristos este centrul istoriei omenirii și centrul istoriei fiecărui om. Lui putem să îi prezentăm bucuriile și speranțele, tristețile și neliniștile din care este țesută viața noastră. Când Domnul Iisus este în centru, chiar și momentele cele mai întunecate ale existenței noastre se luminează și ne dă nădejde.
„Astăzi” noi toți ne putem gândi la istoria noastră, la drumul nostru. Fiecare dintre noi are istoria sa, fiecare dintre noi are și greșelile sale, păcatele sale, momentele sale fericite și momentele sale întunecate. Ne ajută, în aceste zile, să ne gândim la istoria noastră și să îl privim pe Iisus și din inimă să îi repetăm de multe ori, dar cu inima, în tăcere, fiecare dintre noi: „Doamne, Iisuse, amintește-ți de mine, pentru că eu vreau să devin bun, vreau să devin bună, dar nu am putere, nu pot: sunt păcătos, sunt păcătoasă. Dar miluește-mă pe mine, Iisuse! Tu poți să-ți amintești de mine, pentru că Tu ești în centrul universului, Tu ești chiar în împărăția Ta!” Ce frumos!
„Împlinirea visului de aur al strămoșilor”
Regele Ferdinand ne arată că fiecăruia dintre noi ne sunt pildă „bunii noștri strămoși”. Marile altare ale țării au fost edificate grație generozității însemnate a atâtor oameni, ele se înalță ca semn elocvent al imensului efort de construcție spirituală și ctitorie al românilor : Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Matei Ba­sarab sau ca „răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile dela Argeș și Trei Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor dela Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare, de mulțumire și proslăvire a stăpânului tuturor” (Ibidem, p. 24). Este și un memorial pentru noi toți al faptului că, în dificultăți istorice, Dumnezeul nostru lucrează încontinuu, făcând mereu lucrurile noi. „Bunii noștri strămoși”, prin prezența, mărinimia și dragostea lor, au dat mărturie despre frumusețea și despre adevărul Evangheliei. Au făcut prezentă Biserica drept izvor de speranță, de vindecare, de milostivire. Multele istorii de bunătate și de jertfă personală evidențiate în devenirea istorică a acestor ctitorii de sfinte lăcașuri trebuie să fie amintite și transmise generațiilor viitoare. Într-un climat de constantă aducere de mulțumire, comunitățile noastre de veacuri se hrănesc din Cuvânt și înalță către Dumnezeu, ca o cântare de laudă, Cuvântul pe care El însuși ni l-a dăruit. Și orice acțiune, orice gest, orice slujire, este îndeplinită de veacuri în cadrul acestei relații profunde cu Dumnezeu, în mișcarea interioară a iubirii treimice care coboară spre noi și se înalță din nou spre Dumnezeu, mișcare care în celebrarea Jertfei euharistice își are forma sa cea mai înaltă.
„Unirea Românilor într-un singur Stat național”, ne spune în continuare Regele Ferdinand, este împlinirea „visului de aur al strămoșilor” (Ibidem). Strămoșii noștri sunt „bunicii” noștri chemați să viseze cu ochii deschiși Unirea românilor, chemați și să ne dea și nouă visul lor și, mai ale, tineretului de astăzi, care are nevoie de acesta pentru a merge bine înainte. Pentru că ei vor lua din visele lor tăria pentru a profeți și a duce înainte misiunea lor. Să avem vitalitatea de a da sau a transmite tinerilor moștenirea înaintașilor, pentru că tinerii așteaptă aceasta de la noi; să nu ne închidem, să dăm ceea ce avem mai bun: ei așteaptă „un ceva” de la experiența noastră, de la visele noastre pozitive pentru a duce înainte profeția și realizările. Dumnezeu ne spune că nu este ora de a pune viața noas­tră în paranteze, de a nu închide istoria noastră, de a nu rezuma istoria noastră. Domnul ne spune că istoria noastră este deschisă, încă: este deschisă până la sfârșit, este deschisă   cu o misiune. Și cu aceste trei imperative ne indică misiunea: „Înalță-te! Privește! Nădăjduiește!”.
Catedrala Mântuirii,   simbol al unității
Catedrala Mântuirii Neamului se dorește a fi, după Regele Ferdinand, „opera tuturor românilor, ca un simbol al unității de neamuri și de credință” (Ibidem). Biserica este unică și această Biserică este în ea însăși unitate. Biserica Ortodoxă Română este răspândită în mai multe provinvii sau chiar prin diasporă în toată lumea! Și totuși miile de comunități ortodoxe formează o unitate. Unitatea în credință, în speranțe, în dragoste, unitate în Taine, în slujire: sunt ca niște pilaștri care susțin și țin împreună unicul mare edificiu al Bisericii noastre. Oriunde mergem, chiar și în cea mai mică parohie, în colțul cel mai pierdut al țării, există unica Biserică. Deci noi suntem acasă, suntem în familie, suntem între frați și surori. Și acesta este un mare dar al lui Dumnezeu! Biserica este una singură pentru toți, iar Catedrala Mântuirii Neamului este lucrarea tuturor românilor și a celor care sunt solidari cu noi. Din păcate noi vedem că în drumul istoriei, chiar și acum, nu întotdeauna trăim unitatea de a crede și unitatea de a făptui împreună. Uneori apar neînțelegeri, tensiuni, diviziuni, care o rănesc, și atunci Biserica nu are icoana pe care am vrea-o, nu manifestă dragostea, ceea ce vrea Dumnezeu. Noi suntem cei care creăm sfâșieri! Și dacă privim la diviziunile care încă există între noi…
simțim truda de a face pe deplin vizibilă această unitate. Dumnezeu ne dăruiește unitatea, dar noi adesea cu greu o trăim. Trebuie căutată, construită comuniunea, promovată o educație spre comuniune, spre depășirea neînțelegerilor și diviziunilor, începând de la familie, de la rea­litățile ecleziale, chiar și în dialogul ecumenic. Lumea noastră are nevoie de unitate, este o epocă în care cu toții avem nevoie de unitate, avem nevoie de reconciliere, de comuniune, și Biserica este Casa comuniunii. Duhul Sfânt este armonie, mereu face armonia în Biserică. Este o unitate armonioasă în atâta diversitate de culturi, de mentalități și de gândire. Viața și res­- pirația este Duhul Sfânt. Pentru aceasta este importantă rugăciunea în Catedrala noastră, care este sufletul angajării noastre de persoane ale comuniunii, ale unității în Biserică. Rugăciunea și invocarea Duhului Sfânt, pentru ca să vină și să facă unitatea în Biserică. Să îi cerem Domnului: Doamne, dă-ne să fim tot mai uniți, să nu fim niciodată instrumente de dezbinare, fă ca să ne angajăm să aducem iubirea acolo unde este ură, să aducem iertarea acolo unde este ofensă, să aducem unirea acolo unde este discordie.
Regele Ferdinand încheie scrisoarea sa către Patriarhul Miron Cristea prin cuvintele: „Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale” (Ibidem). Cel care se roagă, dăruiește sau construiește o    Biserică Catedrală, Domnul este „partea” sa, moștenirea sa: „Domnul este partea moștenirii mele și paharul meu”, recită Psalmul 15 (v. 5a), „Dumnezeul inimii mele și partea mea, Dumnezeule, în veci” este proclamația credinciosului în Psalmul 72 (v. 25b), și iarăși, în Psalmul 141, psalmistul strigă către Domnul: „Tu ești nădejdea mea, partea mea ești în pământul celor vii” (v. 5b). Să cerem ca rugăciunea noastră și toată viața noastră să fie luminate de Cuvântul lui Dumnezeu, făclie pentru pașii noștri și lumină pentru cărările noastre, așa cum spune Psalmul 118 (cf. v. 105), așa încât mersul nostru să fie sigur, pe pământul oamenilor. Atunci și noi vom putea să ne bucurăm în rugăciunea noastră, asemenea celui care se roagă în Psalmul 15, de darurile neașteptate ale Domnului și de moștenirea nemeritată care ne-a revenit la sorți:
Domnul este partea mea de moștenire și paharul meu…
Sorții mei au căzut între cei puternici,
că moștenirea mea este minunată (Ps. 16,5.6).
Arhim. Teofan Mada

Recomandările redacției