Stefan Cicio PopÎn anul 2015, se împlinesc 150 ani de la naşterea lui Ştefan Cicio Pop. Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad şi Asociaţia „Ştefan Cicio Pop”, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Arad, organizează în acest an o serie de manifestări dedicate acestui eveniment.

Memoria marelui luptător pentru drepturile naţiunii române din Transilvania, în afară de manualele de istorie, este păstrată la Arad, prin strada care-i poartă numele, unde se află şi casa care i-a aparţinut, prin şcoala din cartierul Aurel Vlaicu, care l-a ales ca patron spiritual al său, prin numele dat unei săli şi prin bustul ridicat în memoria sa. Ultimele două, sunt aflate în zone mai puţin vizibile marelui public. Trebuie să constatăm, că recunoştinţa arădenilor faţă de această personalitate emblematică a oraşului lor este insuficientă, dacă avem în vedere statura politică a acestui făuritor de ţară, dacă ne gândim la rolul jucat în făurirea şi apoi în consolidarea României Mari.

Din discuţiile purtate cu concitadinii noştrii, unii dispunând de un nivel de educaţiei destul de semnificativ, mi-am dat seama că se ştie prea puţin, sau aproape deloc, despre personalitatea sărbătoritului de astăzi. În cazul lui, ca şi a altor făuritori de ţară, cuvintele rostite de către Iuliu Maniu la căpătâiul său sau dovedit a fi doar un deziderat. În consecinţă, prezentul articol îi vizează cu precădere, pe cei care poate au auzit de Ştefan Cicio Pop, dar nu ştiu cine a fost de fapt.

S-a născut la 1 aprilie 1865 în comuna Şigău, judeţul Solnoc-Dăbâca. Unchiul său, preotul Vasile Pop, l-a adoptat şi s-a ocupat de educaţia sa, susţinându-l material până în ultimul an al studiilor universitare. Studiile superioare le-a făcut la universităţile din Viena şi Budapesta, încheiate în anul 1889 cu un doctorat în drept. A obţinut în 1891 titlul de avocat şi s-a stabilit la Arad, unde a început să profeseze avocatura.

În calitatea de avocat, a fost preocupat de apărarea indiferent de originea lor etnică, a celor care se făceau „vinovaţi” de atitudine potrivnică statului maghiar. Astfel, el i-a apărat pe românii din împrejurimile Aradului, pe cei acuzaţi în procesul Memorandului, dar şi pe un ziarist de origine sârbă. Este motivul pentru care a fost numit de către contemporani ca fiind ,,avocatul românilor”

Cariera politică a început-o încă din vremea studenţiei, când a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.). Ataşamentul său pentru cauza românilor din Transilvania şi Banat, a fost motivul pentru care, conducerea P.N.R. l-a desemnat să susţină interesele românilor la  Conferinţa de la  Haga a Uniunii Interparlamentare din anul 1894. Cu multă hotărâre şi fără echivoc a dezvăluit nelegiurile autorităţilor maghiare faţă de naţionalităţile existente în stat.

În anul următor, îl regăsim alături de alţi arădeni, Vasile Mangra, Ion Russu Şirianu şi Roman Ciorogariu, la lucrările Congresului Naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, ţinut la Budapesta. Ştefan Cicio Pop, a citit proiectul de program care a  pus bazele colaborării dintre români, sârbi şi slovaci în lupta pentru drepturi politice şi naţionale, pentru reprezentarea în Parlamentul maghiar, corespunzător cu numărul populaţiei.

Tot în anul 1895 i-a reprezentat pe români la Conferinţa Uniunii Interparlamentare de la Bruxelles, unde, alăturându-se trimişilor sârbi şi slovaci, a făcut rechizitoriul politicii de maghiarizare şi opresiune naţională practicată de guvernele Ungariei.

Cu prilejul Conferinţei P.N.R. din 10 ianuarie 1905, ţinută la Sibiu, a fost printre cei care s-a pronunţat pentru trecerea partidului la lupta parlamentară. Este printre altele motivul pentru care a fost ales în Comitetul Executiv al partidului.

Atitudinea sa hotărâtă, intransigenţa manifestată în raporturile cu autorităţile maghiare, popularitatea de care se bucura şi nu în ultimul rând elocinţa sa, au fost hotărâtoare pentru alegătorii români din Şiria în alegerea lui ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, în februarie 1906.

În anul 1911, când a avut loc la Arad în Casa Naţională (str. Dorobanţilor nr. 37-41), Adunarea Naţională Poporală, Ştefan Cicio Pop se bucura de o popularitate deosebită, el fiind desemnat ca preşedinte al adunării cu mare entuziasm.

După declanşarea Primului Război Mondial, a rămas printre puţinii deputaţi români în parlamentul maghiar.

De-a lungul anilor şi-a pus averea şi priceperea în slujba idealului naţional. Aşa a făcut şi în anul 1918, când casa sa (str. Ştefan Cicio Pop, nr. 3) a devenit sediul Consiliului Naţional Român Central, forul conducător al luptei românilor din Transilvania şi Banat, care a hotărât unirea cu România, preşedintele acestui organism fiind chiar el.

După Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a continuat să fie în primele rânduri ale politicii româneşti, fiind pe rând membru al Consiliului Dirigent deţinând portofoliul apărării, Minstru de Stat pentru Transilvania, în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 – 12 martie 1920) precum şi funcţia de ministru de externe (9 ianuarie – 13 martie 1920) în acelaşi guvern. A continuat să fie prezent şi în Parlamentul de la Bucureşti, deţinând în două rânduri funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 şi 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

A murit la 16 februarie 1934, la vîrsta de aproape 69 de ani, fiind înmormântat cu funeralii naţionale. Cu acest prilej, Iuliu Maniu afirma: „Toată naţiunea română jeleşte alături de Dv. (se adresa Eugeniei Cicio Pop, n. n.) trecerea la cele eterne a scumpului nostru Ştefan, marele şi neîntrecutul luptător totdeauna intransigent pentru libertate, conducător şi povăţuitor în zile grele şi senine, nemuritor fost preşedinte al Consiliului Naţional în vremea prefacerilor istorice, întotdeauna consolator al celor suferinzi şi încurajator, luminat îndrumător al luptătorilor, el va rămâne etern în amintirea neamului românesc”. Să sperăm că memoria sa şi a altora ca şi el, v-a fi salvată!

 

Prof. univ. dr. Corneliu Pădurean

Recomandările redacției