Marile mişcări stradale româneşti din decembrie 1989 – aplaudate, la scenă deschisă, de către toate popoarele lumii civilizate – au eşuat, lamentabil, într-un neocomunism de cea mai joasă speţă. Nici Piaţa Universităţii n-a avut un final mult mai fericit, acest fenomen civic – atât de curat şi de înălţător la începuturile sale – epuizându-şi conţinutul prin îngâmfarea şi exclusivismul filfizonilor de salon, pe de o parte, iar de cealaltă parte, prin penetrarea acestui creuzet al civismului românesc de către securiştii şi comuniştii pro-iliescieni. Acum, la Bucureşti şi în alte mari oraşe ale României, au loc unele dintre cele mai sănătoase mişcări stradale din întreaga istorie postdecembristă a ţării. Disperaţi de fundătura în care politicienii de astăzi au îngropat România, oamenii au ieşit în stradă şi au început să solicite schimbarea paradigmei politice de pe malurile Dâmboviţei. Spre deosebire de 1989 şi de 1990, când Securitatea şi odraslele liderilor Partidului Comunist Român încropiseră un sistem politic extrem de eficient şi de bine pus la punct, astăzi, Ambasada SUA, DNA-ul şi Preşedinţia României par structuri suficient de capabile să împingă România pe o cale democratică şi pro-europeană ireversibilă. În 1990, flacăra firavă a democraţiei româneşti a fost stinsă, cu brutalitate, de „şuturile” de mineri aduse din Valea Jiului. Astăzi, doar prostia omenească mai poate opri imperativul primenirii clasei politice româneşti. „Apelul către lichele” scris de către Gabriel Liiceanu în 1990 este, astăzi, mai actual ca  niciodată. Trebuie doar adaptat la tristele noastre condiţii, în care lichelismul a devenit o veritabilă conduită contemporană. În plus, nu mai este suficient – şi nici onorabil – pasul în spate, deoarece intră în calcul şi averile dobândite ilegal… Vorbind despre situaţia politică actuală a României, preşedintele Klaus Iohannis pare stăpân pe situaţie. Are de partea sa „strada”, această aglomerare umană care i-a pus pe fugă pe Victor Ponta, pe Gabriel Oprea şi pe toţi ceilalţi deţinători ilegali de coloane oficiale. Numai că „strada” este masă de oameni nestructurată, imprevizibilă, care nu poate să fie asociată cu o societate civilă, în sensul clasic al termenului. Fireşte, mesajul primenirii clasei politice este unul absolut valabil. Numai că întocmirea listelor electorale nu este nicidecum o prerogativă a „străzii”, ci una a formaţiunilor politice existente sau viitoare. Zilele acestea, până la 100.000 de români şi-au spus păsurile pe străzi. Preşedintele Klaus Iohannis trebuie să ţină cont de opiniile „străzii”, dar mai are de îndeplinit o sarcină, extrem de grea: să golească străzile de manifestanţi şi să oblige formaţiunile politice să se reformeze. Cum? Iată o întrebare…

Recomandările redacției