Nu mai fac nici o introducere subtilă des­pre evoluţia berbecului de-a lungul istoriei, până în zilele noastre. Cert este că din ruda îndepărtată a berbecului a mai rămas, pe ici, pe colo câte un exemplar care nu a mai evoluat; asta pentru ca să se mire lumea pe trufia şi lipsa lui de inteligenţă. Durerea cea mare nu este că strămoşul berbecului există, ci că în loc să-l admirăm prin vitrinele Muzeului Antipa sau ţinut în ţarcuri speciale, îl vedem deghizat în oameni, cu care se amestecă, dar cu care nu ştie să convieţuiească din cauză că (bietul) e doar în curs de evoluţie.
Duminică dimineaţă, m-am hotărât să-mi umplu butelia de aragaz, care s-a golit şi care-mi sugera respectuos s-o fac funcţională. Chem un taxi, o pun în portbagaj şi oprim în Parcul UTA, ăla la umbra căruia se odihnesc de mai bine de zece ani zidurile unei viitoare biserici (Am să vă spun ceva la ureche, dar să n-audă nimeni: în această perioadă Ştefan Cel Mare făcea – între două războaie – vreo zece biserici, fără să ceară nimănui vreo fadromă, betonieră sau vreo macara gigant).
Ne tragem lângă o cisternă uriaşă. Des­chidem portabagajul şi aşteptăm să vină operatorul de gaz. Operatorul de gaz este acea entitate care pune furtunul legat la o cisternă uriaşă în botul unei butelii casnice. La un moment dat vine un ins de vreo doi metri înălţime şi cam pe jumătate de lat şi ne somează cu o voce autoritară, flegma­tică, cu apucături de stăpân să pregătim recipientul.

Asta pentru ca eu, muritorul de rând să ştiu că el îmi face o favoare servindu-mă cu un gaz pe care-l plătesc, că şi-a rupt din preţiosul lui timp să-mi umple micuţa şi insignifianta butelie albastră. Ei, dacă aveam vreu tir, vreo balenă, alta era situaţia. Dar nu o pleaşcă de butelie albastră!
Colac peste pupăză constat că nu am bani suficienţi pentru un plin şi îl opresc. I-am dat banii care i se cuveneau. A rămas foarte supărat pentru că la început am comandat plinul, apoi m-am răzgândit. A bombănit, s-a răstit la mine că-s nehotărât, m-a ameninţat, (raport la greutate: el cam 150 kg; eu exact 59, la cântar electronic) la care i-am spus că voi scrie despre purtarea lui la ziar, aşa ca să se ştie. Violent, s-a zborşit: „Mbă la care ziar lucrezi că te zbor, bă!“ Plin de teamă, i-am spus la care ziar lucrez (deja începuseseră să mă mănânce degetele: i-ar mi se arătă un subiect de pamfletaş).
Dar haideţi să vedem despre ce este vorba, în fapt. Unii dintre semenii noştri se cred îndreptăţiţi să strige la noi, să ameninţe, să ne umilească, odată puşi într-un post în care trebuie să-i servească pe alţii. Sunt voinici şi berbeci pentru că eşti la cheremul lor. Personajul meu, care are maxilarele cu mult mai dezvoltate decât calota craniană, înzestrat cu un fizic pe măsură, vrea neapărat să timoreze, să intimideze, să domine. Ipochimenii de genul acesta suportă cu greu o altă părere.
Domnule voinic din Parcul UTA, domnule strămoş al berbecului! Dacă ţie tot îţi plac gazele pe care le distribui tot timpul prin dos, de ce nu ne laşi în pace şi să te duci în Irak, bunăoară (Ţara gazelor), să-ţi răcoreşti nervii, suflând în testiculele în călduri ale unui cămiloi cumsecade. Hai, curaj, taica berbecului, până nu mă dai afară!
La toată scena a asistat şoferul unei firme cunoscute de taximetrie, căreia îi zic: alfă, ai oameni cumsecade, profesionişti. Şi unul dintre ei este Indicativ 188, care a dovedit că pe lângă om este şi un excepţional profesionst.

Lasă un răspuns

Recomandările redacției