Suflete mălurate

 Aşa cum mălura este boala grâului, tot aşa şi invidia este boala prieteniei. Fără doar și poate este unul dintre marile păcate ale omului. Şi invidia sau pizma este o părere de rău de binele şi fericirea aproapelui şi părere de bine de nenorocirea şi suferinţa lui. Invidia este o stare de suflet foarte josnică şi degradantă, care chinuie mult pe cel stăpânit de ea, aşa că invidiosul îşi poartă pedeapsa cu sine. Întrucât ţinteşte la distrugerea bunurilor aproapelui, invidia este egoismul cel mai exacerbat. Prin invidie, nu se produce nimic, nimeni nu foloseşte nimic, dimpotrivă, atât invidiosul, cât şi invidiatul păgubesc. Câteva cugetări care au făcut istorie spun aşa: „Nici nu prinde în sufletele oamenilor o patimă mai nenorocită decât invidia, care prea puţin întristând pe ceilalţi, primul rău şi un rău propriu este pentru cine o are”. „Ci o singură uşurare aşteaptă pentru răul lui: să vadă căzând pe careva din cei invidiaţi”: „Nu se bucură cu cel voios, dar lăcrimează împreună  cu cel care plânge, desigur spre a-i face şi mai mare nenorocirea”. Şi mai trist este că invidia acest „cancer al sufletului” care roade precum un şobolan un organism căzut, dar care încă nu s-a răcit, această patimă  se dezvoltă între prieteni şi apropiaţi. Patima invidiei are cel mai brutal caracter antisocial, întrucât este expresia urii nejustificate chiar şi a fratelui şi a binefăcătorului. Rădăcina invidiei este mândria. Din invidie izvorăsc: ura aproapelui, vorbirea de rău, defăimarea, ocara, înşelăciunea, uciderea. Fiind duşmanul oricărui bine, invidiosul nu numai că se consumă singur, intoxicat de veninul ce-l poartă în inimă, ci împiedică realizarea binelui şi sapă pe ascuns, poate involuntar dar primejdios, la temelia vieţii sociale.  Din invidie s-au declanşat şi hrănit războaie fratricide. Din dorinţa de preamărire şi din a râvni la ceva ce nu este al tău, dar pe care-l doreşti foarte mult. Şi ce râvneşti? Ceea ce  vezi clipă de clipă, ceas de ceas şi zi de zi. Şi atunci dorinţa îţi creşte şi te cuprinde tot mai mult şi mai mult. Şi pentru a te calma îţi doreşti ce nu e al tău. De aceea, ne place să ne uităm peste gard la ce (mai) are vecinul, ce face vecinul, de ce face şi cum face. Iar toate astea ne duc înapoi sau, în cel mai fericit caz ne fac să batem pasul pe loc. De aceea ar fi mai bine ca fiecare să ştie ce are el de făcut. Şi nu ce şi cum fac alţii. Noi am ştiut întotdeauna mai bine ce are de făcut cel de lângă noi, decât să facem propria noastră treabă. Este ca şi cum binele altuia ar constitui răul nostru. Iar nenorocirea lui devine fericirea noastră. Suflete negre. Prea multe. De ce nu ne gândim însă și lucrăm la asta, că binele altuia să fie și binele nostru și reciproc? Un bine mai mare. Pentru toți. Asta e o temă de gândire (chiar) și pentru politicieni. Poate și de aceea suntem cum suntem și unde suntem…