O ştire scurtă, scursă ieri „de pe surse” pe uliţi, i-a făcut pe concitadinii mei să nu-şi mai încapă în piei de bucurie, aşa că fiecare-a-nceput să-şi dezbrace pielea, unii pieile (cîte două, trei… sau chiar şapte – după stare, „cens” cum ar veni şi-ar deveni), şi să joace tontoroiu-n drum.
Ce se-ntîmplase?!? Păi se-ntîmplase că Vodă al urbei, Măria Sa, Majestatea primarială, şi-a luat scula-n braţe şi, cu armamentu’ ăsta-n dentiţie, s-a repezit în gara mare ca să deie jos tăbliţele de tablă de pe băncile peroanelor, tăbliţe pe care era-nscris prin procedee de ero­ziune a metalului numele dujmanului – cel geografic, nu politic. Mai pe şleau, Arhiprimarul Aradului voia stîrpirea numelui Regionalei CFR Timişoara de pe băncile din gara Aradului. D’aia-şi luase şurubelniţa sub braţ: ca să aibe cu ce da jos insulta care pălmuia fălcile băncilor dragului nostru Arad. Că el, ca primare şi ca vieţuitor cu drepturi depline, n-are nici un drept de-a da buzna-n proprietatea „cefereului” şi de-a face-aşa cum face pe tarlaua primăriei e-o altă discuţie, pe care-am s-o discut altă dată, poate-aici (dacă nu mă concediază…), poate după… (dacă vin portăreii cu legea Dragnea-n proţap şi mă mută prin sentinţă acolo unde se tace fiindcă n-are cin’ te-auzi…, nici ceti…).
Sursele zic că starostele s-a dus în gară în salopete de gală, s-a apucat de lucru, dar n-a izbutit nimic, întrucît blestematele embleme timişorene nu erau prinse cu şuruburi ci cu nituri – şi-oricît ar fi el de bătut în cap, nu s-a văzut nit fălos bătut în cap (fie şi cu pistolul „de puşcat”), care să se sparie de-o şurubelniţă bleagă. Ca urmare şi-aşa deci, întăistătătoriul s-a-nturnat la episcoprimărie şi-a pus mîna pe telefon – caz în care niturile-au sărit afară din borte, tăbliţele s-au prăbuşit în colb şi onoarea Aradului a fost reperată cu prisosinţă.
Pe cînd lumea dănţuia cu frenezie de bucuria izbînzii mitropoliberalului, un cintezoi opozant mi-a adus un petic de hîrtie pe care scria ceva greu lizibil dar citibil totuşi: „Fişa postului de…” (aici nu se mai putea citi, fiind hîrtia ferfeniţită). Primele doo sute de puncte din fişa asta erau şterse cu radiera (li se pusese foc cu bricheta), următoarea sută de puncte nu apucaseră să fie scrise, iar punctele care urmau pînă la o mie încă nu fuse­seră elaborate, aşa că piţigoiul opozit
şi-a ridicat ochii spre ceriu, glasul şi l-a scoborît în cheia fa şi-a grăit cu sughiţuri după cum urmează: „De-asta-l plătim noi p-ăsta, dom’le! Toate erau pe la noi cum nu se poate mai bune, numa’ tăbliţele alea ne-amărau zilele! Uite, ca să vezi: nu plătim apă caldă şi căldură, ci vin alergătorii primăriei şi ne plătesc ei pe noi dacă deschidem robinetele; pe drumuri poţi să joci popice, că nici sticla
nu-i mai netedă ca ele; cînd plătim impozitele plecăm acasă cu mai mulţi bani în buzunare decît atunci cînd păşim pe uşa lu’ nenea Fiscu’; bugetu’ public n-are nici o datorie; cînd intri-n Templul Administrativ nu vezi ţipenie de om, schema de personal fiind optimizată pentru cheltuieli minime; …
…firma de apă a hardughiei urbane nu dă nici o leţcaie în vreo campanie electorală, şi nici alte firme nu dau vreo para în afacerea asta; ceturile produc în plin energii pe care n-are cine le consuma şi rîgîie de prea multul profit; avem piste de biciclete cît n-are juma’ de ţară – şi stîlpi prin mijlocul lor, ca să n-adormim naibii şi s-ajungem la Cucuieţii dîn Vale, Budapoca sau Temejvar – capitale europene de-astea; gunoaie nu vezi nici dacă-nchizi ochii şi le cauţi cu telescopul Hubble; salariile-s mari – şi dacă mănînci normal (o dată pe săptămînă), poţi să-ţi plăteşti întreţinerea făcînd mici împrumuturi; de aurolaci nu s-a mai auzit de-un veac; cerşetori nu-ntîlneşti nici dacă-i caţi cu lumînarea ziua-n amiaza mare precum căta Diogene-n Atena un om; avem stadioane şi locuri de joacă cu verdeaţă unu’ lîngă altu’ şi nici un supermarket; parcuri avem prea multe, aşa că măcar doo tre’ făcute parcări; o să facem şi-un pod – lipit de celălalt pod, ca să fie doo: unu’ pentru ducere şi altu’ pentru-aducere; n-am fost capitală culturală, da’ om fi capitală verde dacă nu s-o albăstri situaţia… Totul era cum nu se poate mai bine, numa’ tăbliţele astea…”.
Brusc, am avut o revelaţie, de parc-aş fi fost participant la un mic ospăţ mizer cu prosternare-n picioare sau l-aş fi-nsoţit pe Saul din Tarsul Ciliciei, cel care, după lapidarea lui Ştefan, se-ndrepta cu grăbire spre Damasc cu buzunarele pline de pietre (c-avea de muncă, nu glumă!): nu cumva Arhan­ghelu’ Suprem al burgului nost’ voia scoaterea tăbliţelor ca nu cumva să crează refugiaţii pe care nu i-a cerut niciodată c-au ajuns nu-n Arad, ci-n  Patagonia?
Eeei, dragii moşului, ăsta da primar! Halal să-i fie şi să ne fie!

Recomandările redacției