de Arhim. Teofan Mada
Adevărata noastră patrie este în cer, şi într-o zi, Iisus Hristos va schimba şi trupul nostru muritor spre a-l face asemenea trupului Său slăvit. Aceasta este semnificaţia eclezială a Schimbării la Faţă, să des­coperim dintr-odată întreaga transfigu- rare a tuturor. Episodul nu ne mai apare numai ca singura Schimbare la Faţă a lui Iisus de faţă numai cu cei trei apostoli. Schimbarea la Faţă a lui Iisus este un semn şi o profeţie a ceea ce se va întâmpla cu noi într-o zi, când Paradisul va fi un Tabor extins. Cele săvârşite de Iisus, capul Bisericii trebuie să fie completate în mădularele trupului Său: nu numai jertfa, ci chiar şi transfigurarea prin energiile Sale necreate. Aici ne-am putea înşela dacă am gândi că transfigurarea noastră va fi numai în cer, adică după moarte, şi nu chiar acum în inima noastră: fără aceasta zadarnic o vom aştepta pe cealaltă. Există mereu momente dificile în viaţă, întuneric, senzaţii că Dumnezeu cere puţin cam mult de la noi, că ne ia din fericire: atunci putem dori un Dumnezeu care să ne „mângâie”, care să ne rezolve problemele în mod miraculos, ne-ar plăcea să avem vreo experienţă mai originală pentru credinţa noastră. Şi putem fi tentaţi să alergăm după viziuni şi apariţii, minuni, mângâieri şi gusturi spirituale: pentru a ne sustrage încercărilor, deoarece crucea, sacrificiul, Golgota ne înspăimântă. Şi nouă ne-ar plăcea să trăim ca Petru mereu pe Tabor, în afara lumii şi a durerii care ne face să suferim jos la poalele muntelui? La sfârşit se trezesc cu Iisus „singur”. Nu este uşor să acceptăm să stăm cu Iisus „singur”: mai ales cu perspectiva că lucrurile merg rău, spre suferinţă şi condamnarea Învăţătorului. Noi de multe ori punem împreună pe diavol şi apa sfinţită, adică credinţa creştină şi puţină superstiţie, poveştile şi Evanghelia, horoscoapele şi providenţa, Sfânta Scriptură şi atâtea cărţi pietiste fără nici o calitate teologică sau spirituală? Şi pentru noi Iisus singur este prea puţin, căutăm altceva pe gustul nostru?
Schimbarea la faţă este o paranteză – însă nu este o închipuire – care arată ceea ce va fi într-adevăr după moartea lui Iisus, dar care acum trebuie să rămână ascuns şi neînţeles. Ştim să acceptăm momentele de mângâiere şi de bucurie, ca nişte paranteze, nişte petice de cer, într-o viaţă care trebuie mai degrabă să înfrunte zilnic oboseala, suferinţa, mizeria, eşecul? Suntem tentaţi să fugim într-o lume fantastică, fără a crede că tocmai aici are sens şi este rodnică credinţa noastră, speranţa noastră? Tocmai aici în viaţa de fiecare zi, jos la poalele muntelui, Fiul ne vorbeşte, şi ştim să-L ascultăm, cu încredere şi răspuns generos?  Noi trebuie să ne ase­mănăm cu Hristos în duh, în gânduri, în fapte, în logică, în viaţă, pentru ca în ziua aceea, după ce El îşi va fi supus pe cel din urmă duşman, toate acestea să poată chema la lumină necreată şi trupul nostru. Viaţa noastră creştinească se desfăşoară între un a fi şi un a deveni, sau un deja, care înseamnă a fi în Hristos cel răstignit şi înviat. Prin Botez s-a adăugat ca o nouă dimensiune fiinţei noastre, o dimensiune întru totul spirituală, dar nu mai puţin reală decât cea dăruită nouă prin naşterea cea trupească. Fiinţa noastră naturală
„s-a îmbrăcat cu Hristos”. Această nouă rea­litate constă într-o serie de raporturi pe care le avem cu Tatăl, cu Iisus Hristos şi cu Duhul Sfânt, precum şi cu fraţii noştri.

Recomandările redacției