Nepoata mea câştigă la 20 de ani mai mult ca mine acum. Desigur, nu în România. Deşi este o fată foarte isteaţă, ea nu a luat bacaluareatul. E drept că nici nu s-a stresat foarte tare cu învăţatul, dar nici nu a trecut ca gâsca prin apă prin şcoală. S-au afişat rezultatele, dar după nici o săptămână a plecat în Spania cea lovită de recesiune. Lucrează într-un restaurant popular, fără pretenţii, dar e mulţumită. Cu acte în regulă , cu toate drepturile. Cu perspective, cu planuri, cu speranţe care pot deveni realitate. Între timp a dat şi examenul de bacalaureat în Spania. L-a luat, cu note onorabile. Subiectele au fost însă foarte abordabile. Însă concepţia este simplă: subiectele au fost făcute pentru ca un elev, care chiar nu a dormit în şcoală să-l promoveze fără probleme. La noi multe subiecte sunt de nivel de olimpiadă. E o chestiune, cel puţin de inadecvare. Doar nu toată lumea trebuie să fie cercetător la NASA. Oricum nepoata a spus clar că nu mai e nimic de făcut în România. Asta înseamnă că nu se va mai întoarce niciodată înapoi. Cel mult în concedii. Poate de Paşte, posibil şi de Crăciun. La vreo nuntă sau poate la vreo înmormântare. Chestii de genul acesta. Fapt este că România nu i-a dat nicio şansă. Nici măcar „umbra“ unei şanse de a intra în viaţă pe propriile picioare. Alexandru a împlinit pe 1 septembrie un an. Nu are nicio grijă. Părinţii săi însă au. Mama n-a fost norocoasă să prindă 85% din foarte mult, ci din foarte puţin. Adică dintr-un salariu de mizerie. Tatăl, om tânăr şi responsabil a lucrat din greu. Nu vroiau decât o viaţă normală. Cu o maşină second -hand, cu destule renunţări. Poate mai o ieşire, însă fără mari cheltuieli. Chestiuni normale, dar banii nu erau de ajuns, O lună, două, trei, jumătate de an. Mai mult şi concluzia a venit singură: soluţia nu mai poate veni din Ronmânia. Germania. Alexandru tatăl a plecat la o rudă. Nu în excursie. Acum stă, dar are promisiuni că va avea o slujbă. Pentru început probabil va accepta aproape orice. Ştie că acasă sunt două suflete care se bazează pe el. El nu are încă 30 de ani. Dar viaţa, cu lipsurile pe care ţi le injectează România l-a maturizat. Nu va mai merge sâmbătă seara cu prietenii. Nici copilul, nici soţia nu vor fi lângă el. Trebuie să facă bani pentru a-i asigura familiei sale o viaţă la limita decenţei în România. Cu bani făcuţi în Germania. O viaţă pe care sistemul din România nu o poate oferi. Pentru că ne-am căciulit, în faţa oricărui terchea-berchea care a venit în buzunar cu 100 de dolari, pozând în mare investitor. Acum tragem scurta şi România devine din ce în ce mai mult ţară din care să pleci. Între timp Cioloş dădea raportul în faţa Parlamentului. Cifre, vorbe de opoziţie, pro şi contra. Până la urmă nimicuri, dacă nu mai este pentru cine să le faci. Sau de prea multe ori au fost doar nişte declaraţii de bune intenţii din care nu a rămas aproape nimic concret. Concret este că Bianca şi Alexandru nu se vor mai întoarce. Ei au înţeles. Şi alţii. Vor veni doar la vreo nuntă, poate la vreo înmormântare şi probabil în concediu. Pentru că România devine o ţară care alungă, nu care strânge.Iar cifrele cu plus 3,9% creştere sau alte asemenea par doar nişte bazaconii. Atâta timp cât oamenii pleacă, ăsta este semnul cel mai clar al unui eşec de ţară.
