Țară de… stat

De când s-a instalat, acest Guvern poate fi asemănat cu Moș Crăciun. A dat la toată lumea. Fie că trebuia, fie că nu. Să fim clar înțeleși: cei mai mulți  oameni  din România au veniturile foarte mici, departe de statutul de țară a Uniunii Europene, insuficiente pentru un trai la limita demnității. Însă problema este că s-au prevăzut sume imense și acolo unde nu se impunea. Unde nu a cerut nimeni.
S-au creat deja precedente și toată lumea va  cere şi  mai mult de acum înainte.  Iar primele reacții se văd deja. Martie a fost a treia lună de scumpiri succesive. Acest lucru s-a simțit mai ales la produsele alimentare. Majorările de preț nu sunt mari, însă se simt în coșul final al cetățeanului. Este o realitate și asta alimentează teoria opoziției, dar și a mediului de afaceri, că nu vor fi resurse pentru a acoperi aceste creșteri salariale. Unele au și avut loc deja. Ne referim la sectorul bugetar, nu la creșeterea salariului minim pe economie. De altfel și la mărirea  acestuia  mulți din mediul privat au început să fie împotriva acestui fapt. Că nu au resurse, că vor fi nevoiți să închidă afacerile sau, în cel mai bun caz să mai pună pe liber niște oameni, ca să poată suporta creșterile. În acest timp salariile în sectorul bugetar vor crește precum Făt-Frumos din poveste. Ceea ce din punct de vedere al aderării la euro ar putea fi un argument. Fapt este că nu poți intra în zona euro cu 230 de euro pe lună, cât ar fi salariul minim net în plată la această oră. Aceleași voci spun că aceste majorări vor genera inflație și că ne vom împrumuta pentru a acoperi creșterile. Iar deficitul prognozat de 3% va fi depășit cu mult. În orice caz mediul privat este pus sub presiune pentru toate nivelurile de salarizare. Oricum linia generală este că antreprenorul român nu prea vrea să crească lefurile. În general, cei mai mulți angajați sunt cu …minimul pe economie. La alt nivel,  vine povestea cu productivitatea muncii. Dar realitatea este că în România, în subsidiarele companiilor multinaționale se muncește din greu. La același nivel tehnologic, randamentul lucrătorilor români nu este cu nimic mai prejos decât al omologilor din Occident. Numai că acolo salariile sunt de cinci-șase ori mai mari. Iar povestea cu productivitatea nu stă în  picioare. De exemplu în Polonia productivitea muncii este  doar cu 15% mai mare decât în România. Asta însă nu-i împiedică pe polonezi  să-și permită un salariu minim pe economie, dublu față de România. În ce privește pe cel mediu, raportul este și mai defavorabil pentru noi. Deci se poate spune că și teoria productivității are valoarea ei de adevăr… parţial. Numai că aceasta este spusă atunci când nu vrei să mărești salariile. Faptele  au demonstrat că în economia reală funcționează așa-zisa spirală a imitației. Fără vreun argument economic. Este foarte simplu: firma de peste drum face angajări, facem și noi, concediază, dăm și noi afară oameni. La noi cred că toată lumea mai ține minte urgia Guvernului Boc. Cu ani și ani de restricții. Iar patronii au profitat din plin de acest statut și ani la rândul nu au mai oferit creșteri de lefuri. Leitmotivul? Nu vezi că e criză, bucură-te că ai de lucru. Și am ajuns aici, în momentul 2017. Când lumea nu mai are răbdare și vrea să trăiască mai bine. Iar alții au mai şi promis multe. Toţi vor acum și nu într-un viitor care nu va fi atins niciodată. Numai că reacția firească va fi că mai toți vor căuta să lucreze la stat. Pe salarii pe care mediul privat este puţin probabil că le va oferi. Nu contează motivul. Cert  este că vom deveni o țară de… stat. Iar pentru alții nu va mai fi de stat…