A spune cuiva „te iubesc” înseamnă
de fapt „tu nu vei muri niciodată”.
Fericitul Augustin
Tânjim adesea după ea, o facem un ideal de-a dreptul imposibil de urmat, vorbim şi o definim, o analizăm şi o întoarcem pe toate părţile, încercând să o explicăm într-un fel sau altul, dar nu o trăim, nu o primim în viaţa noastră şi chiar uneori ne este teamă de iubire. De ce?
Ne place să scriem şi să citim despre iubire, dar ne este frică atunci când vine vorba de noi, parcă o vrem într-un mod platonic, într-un mod abstract, noi aici, ea undeva departe, dar să nu dispară.
Uitându-mă în istoria umanităţii constat cu durere că de cel puţin două mii de ani vorbim de iubire, dar tot condamnăm la moarte, tot urâm, tot facem rău, tot înfometăm pe alţii, tot păgâni suntem. Iubirea a devenit dintr-un sentiment nobil un fel de bau-bau al generaţilor de azi. Ne este teamă să iubim, fie datorită unei experienţe anterioare neplăcute, chiar dureroasă, în capcana căreia am căzut, fie pur şi simplu de teama unui necunoscut ce ne aşteaptă.
Iubirea nu este paradis trecător, ci, mai degrabă, o „cunună a vieţii – cum credea odinioară Goethe – este fericirea fără tihnă”; de fapt este o luptă a omului cu raţionalul, cu sentimentele şi cu timpul.
Iubirea e un mister al lumii; vrei să o înţelegi, dar nu poţi; este o enigmă, e ceva ascuns raţionalului, ea vine din interior spre exterior, dar şi din exteriorul transcendent spre lăuntrul uman; ea este starea după care tânjim, dar care dispare prin refuzul nostru. În iubire nu există limită, în iubirea adevărată nu există ură sau meschinărie, iubirea e omul şi omul e iubire, bineînţeles doar atunci cânt această creaţie a lui Dumnezeu va învăţa să iubească, doar atunci îşi va recâştiga starea sa umană, însă până atunci va trăi în starea animalică ce-l va eroda cu fiecare clipă trăită în afara spaţiului iubirii dumnezeieşti.
Te temi de ea, te temi ca nu cumva raţionalul din tine să-ţi fie inundat de iluzii şi vise, de speranţe şi încrederi peste măsură, te temi ca nu cumva iubirea să te schimbe, să te facă mai bun, mai plăcut celor din jur, mai desăvârşit, ţi-e frică, ca nu cumva să înţelegi frumuseţea Treimică şi splendoarea cerului. Ţi-e teamă că o să rămâi singur, pentru câteva clipe în liniştea revelatoare de adevăr şi iubire?
Iubirea este, cum scria criticul literar şi scriitorul german Wolfgan Menzel (1798-1873), „scopul omenirii”, dar, totuşi, acest scop l-am uitat de mult, l-am crucificat cu mai bine de două milenii în urmă pentru că atât de împietriţi şi reci suntem la inimă, încât nu doar că fugim de iubire sau că ne temem de ea, ci, văzându-ne urmăriţi, o vom condamna la moarte, în ciuda faptului că ea nu moare niciodată, cum credea şi Garabet Ibrăileanu în lucrarea sa Privind viaţa, că „iubirea este antonimul morţii”.
Când spui iubire, spui viaţă, lumină, bucurie, sacrificiu, jertfă, dor, spui splendoare şi timp oprit ce devine veşnicie; când spui iubire spui mai mult decât un trup frumos, spui un suflet nobil; când spui iubire, spui mai mult decât ceva efemer, spui regăsirea ta cu Dumnezeu; când spui iubire, spui de fapt desăvârşire şi grijă dumnezeiască; când spui iubire, spui atât de multe şi totuşi, prea sărace definiţii în cuvinte; când spui iubire spui, ca odinioară poetul francez Théophile Gautier (din Franţa secolului XX), „esenţial” sau „condiţia libertăţii”, cum credea eseistul american Walt Whitman (1819-1892). Când zici iubire defineşti iubirea a două inimi; când zici iubire zici comuniune care întrece graniţele umanului; când zici iubire declari război invidiei, urii, minciunii, răutăţii demonicului; când zici iubire practic schimbi faţa înnegurată a lumii; când zici iubire zici Hristos.
În faţa iubirii totul se transfigurează ca un act al răspunsului pozitiv din partea umanului la chemarea veşnică a lui Dumnezeu.
Trăind o viaţă atât de apăsătoare e normal, dar nu firesc, să fugim şi să ne temem de iubire, căci iubirea trebuie trăită în prezent, nu în trecut sau în viitor sau în mod platonic, pentru că iubirea este, cum credea odinioară şi poetul de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, „cel mai mare duşman al minţii şi al limbii, pe ultima o leagă şi pe prima o ameţeşte într-atâta, încât omul cel mai cu spirit poate atunci să fie socotit de prost”.
Iubirea este şi (re)găsire a două suflete ce parcă nu se întâlnesc niciodată şi totuşi, într-un trist şi departe târziu, iubirea le uneşte, le cheamă din zări îndepărtate, face din ele un întreg, cum afirma prozatorul ceh Karel Čapek în Destinul unui compozitor – „într-adevăr nu e numai sentimentul de a fi îndrăgostit, ci conştiinţa de a fi găsit un suflet cu altul”.
Şi totuşi, fugim de iubire, ne este teamă, oare nu tânjim adesea sau cerşim un gram de iubire, oare prin ceea ce este lumea de azi nu-şi arată setea după iubire şi, dacă o doreşte atât de mult, de ce nu o are, de ce aşteaptă, de ce nu porneşte spre ea, de ce o zăboveşte pe peronul gării vieţii, de pe care trenul iubirii tocmai a trecut, cât de mult oare o merităm sau avea dreptate cineva, care spunea că iubirea este „sentiment divin ce nu ar trebui să le fie dat muritorilor. Trupul şi sufletul lor sunt prea slabe pentru această povară”?
Teama de iubire e tot mai vizibilă în jurul nostru, se plimbă ca o fantomă ce bântuie străzile mai puţin modernizate ale minţii noastre, însă fără iubire suntem condamnaţi la o viaţă mediocră, în care nimic nu-şi are sens dacă nu lăsăm ca ea, iubirea, să ne pătrundă ca o frântură de veşnicie, pentru că iubirea îi caracterizează pe cei puternici, nu pe cei laşi.
Paul Krizner
