Îndeletnicirea de arheolog în România are o evoluţie oarecum asemănătoare cu cea a altor ţări europene. După cum bine se ştie, debutul arheologiei a fost dominat de anticari, a căror principală activitate era colecţionarea artefactelor. Odată cu secolul al XIX-lea arheologia începe să fie guvernată din ce în ce mai mult de anumite canoane ştiinţifice. Astfel până în urmă cu aproximativ 15 ani arheologii din România au fost preocupaţi aproape exclusiv de latura ştiinţifică a acestei meserii. Odată cu apariţia marilor investiţii a fost creat şi cadrul legislativ necesar efectuării cercetărilor arheologice preventive, care veneau să întâmpine distrugerea patrimoniului naţional. Cu alte cuvinte arheologia se transforma dintr-o activitate pur ştiinţifică într-una cu valenţe comerciale.

Principalul obiectiv al laturii ştiinţifice a arheologiei de teren îl reprezintă cunoaşterea trecutului prin studierea şi interpretarea artefactelor şi a contextelor acestora. În acest context nu voi insista aspura descrierii cercetării arheologice, deoarece la o simplă interogare a oricărui motor de căutare pe internet pot fi identificate liniile directoare ale acestei problematici. Cu toate acestea aş insista asupra faptului că principala componentă a cercetării arheologice este reprezentată prin săpătura arheologică sistematică. Totodată este demn de remarcat că acest tip de săpătură demarează în urma voinţei arheologului şi nu a altor factori, precum în cazul arheologiei preventive.

Spre deosebire de săpătura sistematică scopul esenţial al arheologiei preventive este acela de a salva situri sau părţi ale acestora. Dacă săpătura sistematică se desfăşoară cu mare migală şi într-un timp relativ îndelungat, săpătura preventivă trebuie derulată astfel încât să respecte normele deontologice ale meseriei, dar şi să ţină cont ca proiectul investiţional să nu fie amânat la nesfârşit de investigaţiile arheologice. Demn de menţionat este că ambele tipuri de săpătură sunt efectuate după aceleaşi principii ale cercetării arheologice, diferenţa esenţială constând în timpul acordat învestigării. O altă diferenţă notabilă ar fi faptul că în cele mai multe cazuri săpăturile preventive nu sunt urmate de strategii de publicare a cercetării.

Având în vedere evoluţia arheologiei de teren din ultimele decenii se conturează două tendinţe majore: cea a cărei obiectiv principal îl reprezintă cercetarea în sine şi arheologia preventivă a cărei obiectiv îl reprezintă salvarea patrimoniului. Datorită abordărilor diferite urmate de cele două ramuri ale arheologiei de teren s-au născut de-a lungul timpului o serie de controverse legate de utilizarea excesivă a excavatorului în timpul cercetărilor preventive, dar şi legate de o anumită deprofesionalizare a arheologului.

Din perspectiva celui care în ultimii şase ani am activat pe mai mult de 30 de şantiere arheologice preventive, pot să precizez că această nouă ramură a arheologiei, dacă este întreprinsă după normele deontologice ale profesiei, vine să completeze cercetarea arheologică. Totodată nu sunt de acord cu cei care în urma rutinei numeroaselor şantiere preventive se mărginesc să devină doar nişte tehnicieni, uitând că scopul principal al arheologiei este studierea şi interpretarea trecului.

În acelaşi timp doresc să amintesc că volumul de informaţii obţinute şi spectaculozitatea descoperirilor efectuate cu prilejul cercetărilor preventive nu poate fi egalată în istoria arheologiei.

 

Victor Sava

 

Recomandările redacției