Timp și istorie

de Teofan Mada
Biserica este model, icoană şi arhetip al Împărăţiei cerurilor. Ea nu este o comunitate terifiată care stă în opoziţie faţă de lume, ci mai degrabă arată lumii – care şi-a uitat fundamentele ultime – energia divină ca dimensiune în care iubirea plină de compasiune, sfinţeşte întreaga existenţă. Din contră, în loc să respingă creaţia, Biserica este o provocare la adresa „duhului veacului”. Fiind în mod esenţial o tradiţie liturgică, Ortodoxia consideră că rolul său este de a revela Împărăţia lui Dumnezeu, care, pentru fiinţele umane, reprezintă misterul vieţii. Arhetip al creaţiei, Biserica este prezenţa acelei Împărăţii în istorie, şi cheamă întreaga creaţie să se împărtăşească din plenitudinea actuală a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În această viziune, timpul nu este o desfăşurare lineară a unui plan prestabilit de mântuire. Tradiţia creştină ortodoxă, mai degrabă, concepe timpul ca fiind deschis tuturor posibilităţilor pe care şi le pot imagina oamenii; şi le concepe pe acestea ca ocupând un loc potenţial în Împărăţia cerurilor sau în Împărăţia întunericului. Revelaţia creştină ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu pentru lume şi despre posibilitatea oamenilor de a trăi în prezenţa eternităţii. A trăi în prezenţa eternităţii nu repre­zintă însă, o stare mistică personală care ne îndepărtează de turbulenţele istoriei. Nici nu ne scuteşte de aspectele pământeşti ale vieţii, de tragediile personale, de terorile istoriei sau de particularităţile culturii. Eternitatea este prezentă în viaţa lumii.
Iisus S-a născut în timp. Hristos a restaurat timpul, chiar şi timpul în care a murit pe Cruce. Creştinii sunt chemaţi să îşi desăvârşească vieţile în relaţie cu Dumnezeu. Acest lucru are loc în timp, în cadrul istoriei, pentru că reprezintă sfinţirea realităţii vieţii unei persoane. Cu toate acestea, viaţa de sfinţire şi creştere în theosis nu este înţeleasă de către Tradiţia ortodoxă ca aparţinând exclusiv istoriei. Mai degrabă, trăirea unei vieţi de sfinţenie, o viaţă în Dumnezeu, înseamnă a trăi în ziua a opta a creaţiei, deschisă întregii realităţi încadrate de timp, dar din perspectiva Eternităţii.
Biserica este o icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea nu este o comunitate sacră ce stă în opoziţie faţă de lume. Ea nu are misiunea de a mântui sau reforma o lume profană. Nu prezintă lumii ceva nou, ci ceea ce este, a fost şi va fi. Biserica se roagă pentru viaţa omenirii, pentru ca aceasta să îşi descopere propria sa natură, să se recunoască drept creaţie divină. A fi creat înseamnă a fi marcat de temporalitate. Fiecare generaţie, de-a lungul timpului, trebuie să realizeze un progres de la recunoaştere, mărturisire şi iertare la adorarea deplină a lui Dumnezeu şi la o înţelegere a misterului creaţiei. Fiind în mod esenţial o tradiţie liturgică, Ortodoxia înţelege că rolul său este acela de a revela Împărăţia cerurilor, care pentru oameni reprezintă însuşi misterul vieţii.
Biserica însăşi este prezenţa acestei Împărăţii în istorie şi cheamă întreaga creaţie la plinirea Împărăţiei. Marele cerc al anului liturgic integrează momente iconice ale timpului istoric în cercul timpului liturgic. În acest sens, Tradiţia creştin- ortodoxă neagă existenţa unui timp sacru şi a unui timp profan. Există doar timpul Împărăţiei, ziua a opta a creaţiei, care coincide cu timpul prezent. Ceea ce se modifică este percepţia timpului şi a existenţei istorice ca realităţi profane şi tocmai acestui mod de înţelegere i se adresează tradiţia liturgică. Actele liturgice au scopul de a vindeca această desacralizare a timpului.