Anul 1990 era acela în care începeau să se destrame prietenii, familii, cumetrii pe criterii politice, anul în care în Piaţa Universităţii liderul studenţilor, Marian Munteanu ţinea cuvântări mobilizatoare pentru instaurarea democraţiei, pentru eradicarea comuniştilor din viaţa politică.  Minerii de pe Valea Jiului au contribuit şi ei cu toate puterile la instaurarea disciplinei şi ordinei în Capitală promovând sloganul „Noi muncim, noi nu gândim“, slogan căruia i se subordonau cu toată fiinţa lor.

Toată suflarea românească aştepta vremea în care gâlceava socială şi politică de după Revoluţie să se termine, să începem să ne revenim; în aşa fel încât România să se normalizeze într-o democraţie bine instaurată. Iar tranziţia să se deruleze cât mai repede, să scăpăm de lupte de stradă şi de certuri pe toate posturile de televiziune cu sau fără rost.

În acea perioadă plină de reverberaţii politice şi sociale, poetul Vasile Dan mă întreabă tam-nisam: Petre, ce este de meserie tatăl tău? Scriitor, îi răspund repede, senin şi hotărât. Ciudat, zice poetul. Cum de n-am auzit de el? Tu ai fost vreodată în Staţia CFR Curtici?, îl întreb tendenţios şi niţel insidios. Nu! Eu continui: ei, vezi, dacă ai fi fost, ai fi aflat că tatăl meu e unul din cei mai cunoscuţi scriitori de vagoane de la Romtrans Curtici, Serviciul Tranzit. Folosea două-trei crete pe zi scriind cu ele cifre interminabile. Deci e scriitor, scrie şi în cartea de muncă: scriitor de vagoane.

Cum zic, toată naţia română aştepta să treacă tranzitul (de fapt tranziţia, dar aşa s-a exprimat un patriot postrevoluţionar) ca să ne vedem de treabă şi să democratizăm liniştiţi. Şi pe când tocmai credeam că de la Anul Nou 1991 se va instaura Democraţia, vine unul, Oracolul de la Dămăroaia – scris în buletin cu numele de Silviu Brucan – şi dă cu mucii-n fasole şi ne spune jignitor că „pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani.“ Normal, s-au supărat toţi românii: cum adică 20 de ani, când noi ne vom deprinde cu democraţia în câteva luni. Atunci am zis că Brucan minte cu neruşinare, că bagă zâzanie printre cetăţenii oneşti şi optimişti. Ni se părea enorm de mult 20 de ani de deprindere a democraţiei. De atunci a trecut un sfert de veac şi continui să cred că Oracolul de la Dămăroaia a minţit. Cu o rectificare de om cu experienţă: acum nu mai spun că Silviu Brucan a minţit cu neruşinare, ci că a minţit cu ruşinare, totuşi. Pentru că termenul dat de el, 20 de ani, e depăşit cu mult. Chiar în acest an, românii învaţă să aplice Democraţia. De fapt democraţiile, că sunt două democraţii în România: Democraţia Puterii şi Democraţia Opoziţiei. Ca să fim siguri că nu scăpăm din mână Democraţia, mânce-o tata,  noi, românii facem orice lucru în dublu exemplar: un lucru al Puterii şi unul al Opoziţiei. Când Puterea concepe un proiect şi nu-l termină că vin ăilalţi la guvernare, îl continuă data viitoare, când ajung iar la cârma ţării. Adică peste câţiva ani, căci noii guvernanţi îl întrerup. Şi tot aşa.

„Chiar acuma când scriu ca şi când aş urla“ Independenţa Justiţiei este în tranziţie (nu în tranzit). Din cauza scandalului provocat de Mircea Băsescu, în această perioadă Independenţa Justiţiei trece din mâinile preşedintelui Băsescu în mâinile premierului Ponta. Normal, fiecare are  Justiţia lui. Normal, fiecare are o justiţie independentă!

Cred că mulţi mahări din fruntea nefericitei Românii confundă tranzitul cu tranziţia, mâncarea cu mâncărimea şi Independenţa cu Dependenţa.

Lua-l-ar gaia Pe Silviu Brucan!

Recomandările redacției