Am găsit cândva într-o carte bisericească o listă a păcatelor, în care era inclusă și tristeţea şi am rămas oarecum surprins să văd menționată această trăire acolo. Mi-a luat destul de mult timp să mă conving că, într-adevăr, tristețea, mâhnirea nu este un sentiment care trebuie să stârnească admirația sau mila celor din jur. O persoană care suferă de tristețe cronică este una care își plânge de milă, caută, în mod ipocrit, argumente false pentru eșecul său și nu demonstrează altceva decât lașitate, prin abandonarea câmpului de luptă. O persoană care s-a abandonat în brațele tristeții mi se pare că sfidează frumusețile lăsate de  Dumnezeu acestei lumi. Desigur, există și acea mâhnire provocată de propriile greșeli, de actele rușinoase pe care le înfăptuim fiecare dintre noi, însă aș identifica mai degrabă această stare cu rușinea decât cu tristețea.
Am auzit odată o pildă despre intenția unui tânăr de a intra în monahism și de a urma calea lui Hristos. Acesta a bătut la por­țile mănăstirii, unde l-a întâmpinat starețul întrebându-l de ce vrea să urmeze o astfel de viață care nu este deloc una ușoară. Tânărul i-a răspuns că este conștient de greutățile vieții monahale însă este decis să facă orice pentru a-l urma pe Hristos pe acestă cale. Atunci starețul i-a spus să se ducă în lume și să se întoarcă după o lună de zile pentru a-i relata ce a văzut. Tânărul a plecat, iar după o lună, așa cum a făgăduit, a bătut din nou la porțile mănăstirii, dornic de a îmbrăca în continuare hainele monahale. Starețul l-a întâmpinat și l-a întrebat ce a văzut în lume. Tânărul i-a spus că a văzut multă nefericire, nedreptate, oameni necăjiți și nedreptățiți, multă suferință și tristețe. După ce i-a povestit toate acestea, tânărul l-a întrebat pe stareț dacă poate locui acum în mănăstire. Răspunsul monahului a fost unul negativ, dar l-a mai trimis pe acesta încă o dată în lume. La întoarcere, tânărul i-a spus părintelui că a văzut și mai multă nedreptate, suferință, tristețe, că există mult mai mulți oameni necăjiți și înșelați, că oamenii se luptă pentru putere cu orice preț… Și de data aceasta însă tânărului i s-a cerut să mai petreacă un timp îndelungat în lume, după care să se întoarcă și să spună ce a văzut. Când s-a întors însă de această dată tânărul a mărturisit că lumea s-a schimbat. Acum este mult mai bună, oamenii sunt cumsecade, binevoitori cu semenii lor, darnici și iubitori, harnici și săritori să facă binele celor din jurul lor. În acel moment starețul l-a îmbrățișat deschizându-i larg porțile mănăstirii și spunându-i că de abia acum este vrednic de a urma calea lui Hristos.
În același context, am citit undeva despre atitudinea pe care a avut-o prințul Cantacuzino în fața erorilor comise de către comuniști asupra sa și a familiei sale. După ce l-au închis în închisoare, confiscându-i întreaga avere şi unde l-au tratat în cel mai crud mod cu putință, ca şi cum nu ar fi fost deajuns, torţionarii comunişti s-au gândit să îl umilească pentru ultima oară. L-au urcat într-o maşină cu care l-au plimbat prin toate domeniile sale, devenite acum grajduri pentru animale sau au fost distruse de către comunişti. După ce i-au urmărit, cu o satis­- facţie diabolică, reacţiile l-au întrebat la finalul plimbării dacă este mulţumit de ce a văzut. Prinţul le-a răspuns că a văzut o salcie înflorind şi că acum poate să moară împăcat. Sufletul său curat nu putea să vadă decât lucruri frumoase, chiar dacă în afara sa totul era întuneric.

Recomandările redacției