Tupeu şi frig. Tupeu

Am văzut un reportaj legat de lipsa de căldură dintr-un tren. Lipsa totală de căldură, nu doar o economie parţială pe principiul că „şi-aşa sunt obişnuiţi oamenii cu frigul”. Pur şi simplu frig ca afară! Explicaţia celor vinovaţi a fost de-a dreptul… banală: a fost o defecţiune! Adică, ca să înţelegm noi, cei novici, neaveniţi, dar plătitori (cu bani frumoşi, nu doi lei), pe cei în cauză nu i-a surprins numai iarna, ci şi defecţiunile. Că iarna vine tiptil, asta o ştim
de-o viaţă, de la nenumăraţi primari şi preşedinţi de consilii judeţene, care din concediile lor de prin Dominicană sau Tenerife sunt an de an surprinşi de prima ninsoare. Apoi de a doua, apoi… înţelegeţi unde bat. Acum au mai apărut şi defecţiunile. Tot tiptil, din moment ce nea cozoroc, controlor şi şef de tren, a rămas surprins. Păi, cum să prevezi defecţiunile? Defecţiunea e un fel de acar Păun, dacă tot suntem la compilaţii tematice…
Chiar aşa, oare cei de la liniile aeriene cum prevăd defecţiunile? Trag pe dreapta între Madrid şi Bucureşti? Împart căciuli de blană în caz de depresurizare. Iar când pică motoarele ste­- wardesa anunţă să nu se panicheze nimeni, că toată lumea va fi îmbarcată în cursa următoare? Scenariu la limita absurdului, dar dacă facem o analogie între căile ferate şi cele aeriene, vedem că şi defecţiunile (sau, mai ales defecţiunile) pot fi prevăzute. De fapt evitate!
Cum putea fi rezolvată problema? Simplu! Printr-o verificare de rutină a instalaţiei înainte de plecarea trenului în cursă. Nenea ăla cu ciocanul, care tot loveşte-n „pneuri” la fiecare tren – de parcă-i profesor de muzică, aşa ureche muzicală are – ar putea să vadă şi dacă instalaţia de încălzire e funcţională. Şi dacă totuşi neprevăzutul loveşte – vorba reclamei – atunci problemele trebuiau remediate pe parcurs. Nu mai suntem în epoca interbelică, acum comunicarea este mult mai facilă. O defecţiune neprevăzută (accidentală, alta decât una susceptibilă la un control de rutină) poate fi reparată de un meseriaş într-o oră, maxim două. În clipa în care şeful de tren sau „naşul” constată defecţiunea, automat poate să anunţe superiorul ierarhic, iar în prima gară mai răsărită să fie prezent un tehnician care să repare defecţiunea. Iar în cursul reparaţiilor călătorii să fie trataţi cu câte un ceai fierbinte (sau vin fiert, că tot s-a-ntâmplat pocinogul în zona Moldovei). Pun pariu că, puşi între cele două ipostaze: a călători opt ore în frig, respectiv a întârzia o oră, maximă două, dar cu confortul termic asigurat, 90% dintre călători ar fi îmbrăţişat cea de a doua variantă. Mai ales că, în pri­vinţa întârzierilor, trenurile din România au o tradiţie bogată.
Problema cu frigul în tren nu ţine, însă, nici de defecţiune, nici de întâmplare, ci de tupeu. De ani de zile revedem aceste scenarii, ca într-o perpetuă „Ziuă a cârtiţei”, doar locul şi ziua fiind altele. Profitând de proverbiala răbdare a românilor, CFR îşi bate joc de an de an de călători, iar repercusiunile sunt nule.
Pe lângă faptul că serviciile standard sunt cele mai slabe calitativ din toată Uniunea Europeană, mai apar şi astfel de „defecţiuni” care denotă o nepăsare faţă de clienţi, faţă de cei care direct (prin cumpărarea biletelor) şi indirect (prin contribuţia la Bugetul de Stat, loc de unde se acoperă pierderile societăţii) susţin Compania şi asigură salarii celor care de fapt nu-şi fac treaba. Şi mai şi găsesc scuze retarde, cum că… asta e, s-a defectat! Dacă tragedia de la Colectiv a făcut să se deschidă dosare penale, să cadă capete (unele dintre ele, poate nevinovate), să se schimbe guvernul, atunci asemenea incidente ar trebui să se lase măcar cu câteva concedieri, demiteri şi… despăgubiri!
O fi frigul mare şi… imprevizibil, dar tupeul este şi mai mare şi ar trebui eradicat. Sau măcar estompat!