UDMR şi supravieţuirea

Pe foarte multă lume a surprins scorul electoral înregistrat de către Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Intenţionat am scris denumirea completă a acronimului UDMR, pentru a sublinia că această Uniunea nu e, de fapt, un partid, dar funcţionează inclusiv ca un partid. Ca entitate culturală, ca reprezentantă a maghiarilor din România, Uniunea poate reprezenta această minoritate şi din alte poziţii, administrative sau civice, nu neapărat în Parlament. Dar, pe orice formă de logică, altă putere conferă o prezenţă în Parlament, cu 30 de parlamentari, decât o ONG, fie ea şi naţională, dar care tot ONG rămâne. Tocmai de aceea, luând în considerare trendul descendent al Uniunii la ultimele alegeri parlamentare, cât şi celălalt trend, ascendent, al respon­sabilităţii civice a românilor – care ar fi trebuit să ducă la o prezenţă mai mare la vot – importanţa acestor alegeri a fost crucială pentru UDMR. O eventuală ratare a prezenţei în Parlamentul României, în perioada 2016-2020, nu doar ar fi prelungit trendul descendent de care spuneam, dar ar fi echivalat cu dezastrul, chiar periclitarea viitorului acestei formaţiuni.
Nici contextul european nu a fost favorabil maghiarimii din România, declaraţiile belicoase ale diplomaţiei  maghiare din Ungaria, referitoare la Ziua Naţională a României inflamând puţin relaţiile dintre cele două ţări, ceea ce a dus implicit la o reacţie de adversitate a românilor faţă de maghiari, în România. Nici apropierea Ungariei de Rusia, încurajată de actuala putere din ţara vecină, în frunte cu premierul Viktor Orban, ar fi putut dăuna UDMR. Se ştie că Ungaria sprijină UDMR pe mai multe căi, iar un eventual eşec electoral ar fi dus la diminuarea acestui sprijin, eventual la schimbarea modalităţilor de sprijin – nu prin UDMR, ci prin alte mijloace. Având aceste argumente, e clar de ce conducerea Uniunii a considerat crucială această campanie electorală.
Tocmai de aceea, pentru a-şi atinge scopul, UDMR a pus în joc toate energiile de care a dispus, nu doar mobilizarea clasică a electoratului propriu, prin mijloacele electorale cunoscute: afişe, mesaje, întâlniri cetăţeneşti, ci şi prin trezirea sentimentului naţionalist al etnicilor maghiari. Au apărut sloganuri nu doar cu Ţinutul Secuiesc, ci şi cu Ardealul, în speranţa că UDMR poate obţine voturi inclusiv din partea unor etnici români care au gândire anticentralism, antiBucureşti, implicit antisistem. Au mai fost şi alte mijloace electorale, folosite îndeobşte de celelalte partide: mobilizare generală în ziua votului, implicarea tuturor factorilor din administraţie, a fiecăruiu membru sau simpatizant. Totul pentru a depăşi crucialul prag electoral de 5 procente, fie chiar şi în condiţiile în care estimarea prezenţei la vot a fost calculată undeva la 50%.
Deoarece la vot au venit doar 40% dintre cetăţenii români, în condiţiile mobilizării generale a etnicilor maghiari, „scorul” înregistrat de UDMR a părut şi pare atât de spectaculos. Dar, în esenţă, nu e decât răsplata acestui efort de mobilizare, răsplata pentru această luptă a supravieţuirii pe scena politică din România. Cum dintre cele două instincte primare ale omului, unul dintre ele nu prea mai funcţionează la etnicii maghiari – acela al reproducerii – a mai rămas instinctul conservării, de care această minoritate s-a achitat cu brio, la alegerile de duminică.