recenzie

Poeta Otilia Ţigănaş este de meserie medic. Ca medic, lucrează după un anumit program. Ca poet lucrează nelimitat, deşi nu are autorizaţie. Riscă, în acest fel, să fie amendată de Fisc, căci nu poţi compune poezie de capul tău, chiar dacă e scoasă din capul tău („Fisc“  – un organism- breaslă, ce-ţi condiţionează scrisul). Otilia Ţigănaş este un om fără prejudecăţi, fără fasoane, fără tromboane (doar câteva, cât să nu se supere tromboanele, ca ele să nu dispară), fără false pudibonderii şi fără frică de Fisc. Tocmai de aceea, şi-a botezat prima ei carte de poezie, „Poezii vânate de fisc“, carte apărută la Editura „Nigredo“, acum vreo doi ani. Carte despre care tocmai fac acum vorbire.

Structural, „Poezii vânate de fisc“ este o carte în două cicluri (n-are nici o legătură cu faptul că Otilia Ţigănaş este femeie): „Primul ciclu“ şi „Ciclul al doilea“. Iar la urmă de tot mai există o parte (dar nu-i ciclu),  un fel de codă-explicaţie a autoarei asupra împrejurărilor în care s-a plămădit şi s-a născut cartea de faţă.

În primul rând trebuie musai să fac precizarea că poeta Otilia Ţigănaş dă de pământ cu obişnuitul, cu monotonul, canonul, tipicul, specifiul şi tonul poeziei de până la ea. Ironică, autoironică, sentimentală tocmai când nu te aştepţi, băşcălioasă, poezia ei este de o sensibilitate deşteaptă, în poezia ei lacrima se întoarce înapoi în ochi. La poezia ei nu oftezi, nu suspini, mai mult te înverşunezi, îţi vine să dai cu piatra-n buna sau cu cuţâtu-n piatră. Poeta foloseşte destul de puţină metaforă, ea iubeşte arcul peste trăire, hiperbola, personificarea. Fiscul, comisarul gărzii financiare, preşedintele, candidaţii la alegeri, sunt pentru ea bărbaţi chipeşi care încearcă s-o violeze (pe ea, cetăţeana) în scene lascive, aproape naturaliste, scene care ne amintesc de Lesbos-ul lui Baudelaire.  Dar aproape întotdeauna aceştia n-au succes, nu ajung la libidou, la finalitate: „Când politica ţi-o ia înaintea bucătăriei,/când bucătăria îţi nimiceşte familia,/  când familia îţi penetrează serviciul/ca să remanieze guvernul,/orgasmul în doi devine improbabil!“ (Axiomă); De fapt partea a doua a cărţii din care am luat exemplele şi m-am referit mai sus, este un protest împotriva încorsetării de către oficiali a individului, a libertăţii intelectuale şi de creaţie, prin legi şi canoane aberante. Sfârşitul cărţii este ocupat de opt scrisori adresate Domnului „M“. Şi semnate simpu: „O“. Problema e că în scrisori se vorbeşte despre felul cum s-a conceput această carte, Domnul „M.“ fiind un intim. De fapt Otilia Ţigănaş  îmbină ficţiunea cu realitatea, acel Domn „M.“ putând să fie real, dar tot aşa s-ar putea să nu fie, să i se atribuie însuşiri închipuite. La un moment dat chiar apare în scrisori şi un pictor Giotto, care o ajută la realizarea cărţii. Personal bănuiesc că este vorba despre artistul plastic  Giotto Doichiţă, dar nici nu are importanţă dacă e el sau nu. De remarcat „A cincea scrisoare“ prin simbolurile sale, prin zbaterea creatorului de cuvinte de a găsi „Cuvântul universal“ care să exprime sublimul şi chintesenţa unei limbi.

În prima parte a cărţii, în acelaşi stil direct, fără farafastâcuri inutile, Otilia Ţigănaş abordează teme apropiate sufletului ei, cum ar fi dragostea, renunţarea, poziţia ei faţă de sacru: „Simt tremur pe banca mustind a tămâie/ Cu lecţii de biblie-n spasme mentale./Pe tălpi mă cuprinde răceala din dale/Madona din ramă îmi pare lălâie// (…) Zâmbind, mă surprind că îmi scutur credinţa/Când preotul creţ mă invită la birt./Sub haina de blană îmi caut fiinţa/Ascunsă sub sâni cu aromă de mirt.“ (Luni. Telenovelă).

Cartea „Poezii vânate de fisc“ a Otiliei Ţigănaş este o carte foarte „vânată“ de cititori, care vor găsi în cuprinsul ei dovada unei poete foarte talentate, care vine în faţa lui, a cititorului, cu multă îndrăzneală şi sinceritate, propunându-i un nou stil pentru a-şi manifesta sensibilitatea poetică.

Citind cartea „Poezii vânate de fisc“ lacrima care vrea să plângă pe obraz, ţi se întoarce înapoi în ochi, lăsând loc unui rid al revoltei.

  • Otilia Țigănaș spune:

    Surpriză, mare surpriză cronica ta, Petre Don! Tu, apropiat azi de volumul meu de poeme informale- „Poezii vânate de fisc”. Mă așteptam să rezonezi întâi la proză, dar nici tu și nici eu nu prea facem lucrurile la care se așteaptă oamenii. ȘTIU că a scrie despre cum scrie altul, e greu. Am făcut-o și eu. Greu, cum zic. Mai bine scriu zece poeme decât o recenzie a poemului cuiva. Mulțumesc.

  • Otilia Țigănaș spune:

    PS. Petre, da, chiar de Giotto Doichiță vorbeam acolo.

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției