de Teofil Grădinaru
Știrea finalizării unuia dintre pasajele Aradului a fost și este dezbătută de mai toată lumea. Unii salută această realizare, alții denunță faptul că a durat atâta, mulți se arată contrariați că a lipsit fastul, că au lipsit politicienii, dar în final rezultatul e clar: avem pasaj peste liniile de cale ferată Arad-Curtici și Arad-Brad. O normalitate, la urma urmei.
Peste ani, întreaga istorie a acestui pasaj va intra în folclor. Faptul că a durat construcția 7 ani, că la origini s-ar afla actualul deputat Pistru și la finalizare a fost consilierul județean Ispravnic, că firma care a construit pasajul este una controversată – toate acestea vor fi doar picanterii, amănunte, subiecte de discuție la o șuetă.
Esența este că pasajul este finalizat. Nu este nici o realizare de excepție, nici un eșec de răsunet (prin lunga perioadă de timp în care s-a construit pasajul) ci doar o stare de fapt, o normalitate.
După cum tot atât de logic și de normal este să se finalizeze și celălalt pasaj, care e la fel de important în strategia de tranzitare a municipiului de către traficul greu. Și, ca un finit coronat opus, s-au demarat procedurile inclusiv pentru porțiunea de centură lipsă a Aradului, care să unească DN 7 de drumul județean Arad-Fântânele-Zăbrani, inclusiv un nou pod peste Mureș. Iarăși o normalitate, dacă vrem să ne considerăm un județ european, cu un municipiu modern, cu un trafic intern și doar ca excepție trafic de tranzit. De asemenea, cu timpi de așteptare cât mai mici. Piesa de puzzle lipsă, acea bretea care să întregească inelul complet de centură, nu va fi gata cât de curând, dată fiind inclusiv complexitatea construcției (drum complet nou, pod peste Mureș etc.) dar sursa de fi­nanțare – bani europeni – ne îndeamnă să fim mai optimiști. Sau, ca să fiu în ton cu mine însumi, normali!
Am subliniat aceste normalități tocmai prin prisma faptului că noi nu suntem obișnuiți cu normalitatea. Avem darul de a ne pesimiza, există războaie duse în interes personal sau de grup (partid) care sunt dăunătoare interesului public, obștesc. Dar, repet, depinde doar de noi – și atunci când ne alegem conducătorii, dar și când ne creionăm obiectivele.
Spre exemplu, n-am avut îndrăzneala să credem că putem avea autostradă, că putem avea o linie ferată capabilă să suporte trenuri cu viteză mare, acum e cazul acestui prim pasaj, văzut ca o mare realizare. Deși, totul e perfect normal, obligatoriu. Într-o lume în care ne impunem obiective mici și promovăm oameni mici, vom fi conduși de oameni mici, cu interese proprii și realizări publice mărunte. Și atunci ajungem să ne bucurăm de un biet pasaj, finalizat în 7 ani! Comparativ, Apolodor din Damasc a făcut un pod peste Dunăre în doi ani, dar acum 2000 de ani! Saligny a construit celebrul său pod peste Dunăre în 5 ani, dar a fost o construcție amplă, care la acea vreme era considerată o adevărată capodoperă. Acum ar fi considerată o normalitate! Așa cum toate modernizările de drumuri, construcții de poduri și alte investiții trebuie să le luăm ca pe un lucru normal. Altfel, vom rămâne ancorați într-o veșnică amorțeală și ne vom bucura de banalități, considerându-le mari realizări.

Recomandările redacției