Am și eu un copil de 7 ani. Exact cât are Sebastian Corbei, băiatul din localitatea Vânători, dispărut de pe fața pământului de două săptămâni. Și eu greșesc în creșterea copilului meu, nu sunt cel mai bun exemplu de urmat ca părinte, sunt departe de ceea ce înseamnă modelul de tată. Iar cel mai mult îmi reproșez timpul. Timpul pe care nu i-l aloc. Copilul meu este totul pentru mine și cu toate astea nu găsesc loc în programul meu să îmi petrec timp cu el. Iar acel puțin timp pe care i-l ofer nu este unul de calitate. Stau mai mult pe telefon sau în discuții inutile cu alții, mult mai puțin importanți decât copilul meu.
Cu toate astea, dacă i s-ar întâmpla ceva nu știu de unde aș putea găsi resurse să merg mai departe.
Drama părinților lui Sebastian, care nu își găsesc copilul de aproape două săptămâni ar trebui să fie drama noastră, a tuturor. Atunci când ne privim propriul copil cum se joacă și e fericit, când îl pupăm sau îl învelim în timp ce doarme, ar trebui să avem în minte că acolo undeva un alt copil, care ar putea fi al nostru, suferă și e chinuit.
Sebastian a fost căutat în toate cotloanele pământului și în toate găurile „de șarpe“ posibile, în ape, sub zăpezi sau în tufișuri. Pompierii și sute de voluntari, polițiști și alți oameni ai legii au răscolit pământul după el, pe raze de zeci de kilometri și nu au găsit nici o urmă. De două săptămâni! Un copil de 7 ani nu putea ajunge undeva atât de departe. Este clar că i s-a întâmplat ceva ce nu ține de voința sa. Iar noi stăm liniștiți, în timp ce printre noi, chiar sub ochii noștri, într-un oraș și un județ care se pretinde civilizat, rețele de traficanți de organe, de prostituție, acționează fără a fi deranjate câtuși de puțin. Copiii ne sunt furați, iar apoi măcelăriți și vânduți pe bucăți, în timp ce pe noi ne apucă râsul sau evităm să credem așa ceva. Este mult prea mult pentru confortul nostru, pentru liniștea noastră, pentru somnul nostru liniștit.
Varianta ca Sebastian să fi fost sechestrat este tot mai plauzibilă, să fie ținut undeva ostatic, dacă mai este în viață, și torturat. Am văzut destule cazuri monstruoase astfel încât să pot spune că viața bate filmul. Nici cele mai diabolice minți perverse nu au fost capabile să își imagineze filme horror care să nu fie bătute de viața reală. Mintea omului, faptele sale sunt mai diabolice decât orice închipuire.
Indiferent cât de mare este vina părinților că l-au neglijat pe Sebastian, îngerul acela de copil nu merită să fie uitat sau abandonat. Autoritățile trebuie să facă mai mult, iar noi trebuie să fim mai implicați. Să avem ochii deschiși și să luăm atitudine atunci când în jurul nostru alții suferă.
