A trecut deja un an de când pandemia a intrat cu forța în viețile noastre. De un an stăm și ne uităm cum trece viața pe lângă noi, cum ne ascundem buzele tremurânde pe sub măști, lăsând la iveală, nimic mai mult, decât niște ochi străini și reci. Străzile „de seară” ale orașului au fost ieri, sunt astăzi și vor rămâne mâine goale, nepășite de tinerii care, acum un an, iși construiau amintiri într-o manieră liberă, fără a fi îngrădiți de restricțiile care astăzi, au ajuns să fie din ce în ce mai imposibile. Punctele de întâlnire cele mai frecventate sunt astăzi pustii, lăsând în urmă doar amintiri și un imens gol în stomac. Am prins într-o seară, un grup de studenți care au venit acasă, în Arad. Stăteau într-o parcare pe centru, erau doar ei acolo. Am stat puțin de vorbă cu ei. Aceștia nu erau deloc mulțumiți de situația actuală și de felul în care au ajuns să-și petreacă timpul liber sau de studenție. „Este oribil ce se întâmplă. Din localuri animate, unde bubuia muzica, am ajuns să stăm în parcări”, a declarat revoltat un tânăr. „Cel mai rău este ora 22.00, respectiv ora 20.00, când trebuie să plecăm acasă. Dacă nu avem la cine să ne strângem să mai stăm liniștiți, atunci plecăm triști acasă”, îmi spune unul din membrii grupului. Statul în casă și cumplita dorință de a ne desfășura vechile activități, ne-a transformat încet, încet într-o generație de tineri cu frustrări presărate cu anxietăți pe alocuri. Nu așa trebuia să fie. Stăm deja de un an cu sufletul la gură, tresărim de fiecare dată când vedem o știre intitulata „Noi restricții…” care ne cutremură până în măduva oaselor. Stăm și ne uităm neputincioși cum viața noastră „tânără” se scurge în fața noastră, iar noi suntem legați de mâini și de picioare. Am ajuns într-un final să înțeleg că cel mai mare inamic al omului este, de fapt, timpul. Cu el ducem o luptă pe care mereu o vom pierde. Roxana Păulișan

Recomandările redacției