Mai mult ca sigur, o parte dintre dumneavoastră încă vă mai amintiţi succesiunea interminabilă de culturi arheologice pe care trebuia să le memoraţi pe la începutul clasei a XII-lea, în aşteptarea unei lucrări de control sau în cazul în care profesoara de istorie te scotea la răspuns. Fireşte că nimeni nu ne lămurea ce însemnau de fapt aceste culturi preistorice, ca de pildă cultura Cucuteni, Gumelniţa ori Hamangia. Ceea ce trebuia să reţinem obligatoriu era că purtătorii culturii Cucuteni îşi decorau ceramica cu pictură roşie, cei ai culturii Petreşti aveau o ceramică lucrată cu mare grijă, iar vasele culturii Otomani puteau fi identificate prin numeroasele incizii prezente pe suprafaţa ceramicii. După cum putem lesne constata, majoritatea informaţiilor privitoare la aceste culturi erau strâns legate de descrierea modalităţii de decorare a ceramicii.

Odată ajuns la facultatea de istorie primele cursuri despre Istoria Românilor erau dedicate aceloraşi culturi preistorice. Spre deosebire de informaţiile oferite de manualul de istorie din liceu, cursurile universitare prezintă un număr inepuizabil de culturi, iar definiţiile devin mult mai savante. Numitorul comun dintre cele două trepte de învăţământ era, spre oroarea tuturor, că acestea trebuiau învăţate pe de rost. Trebuie să mărturisesc că nici cu această ocazie nu am înţeles pe deplin ce însemna de fapt o cultură arheologică. Câţiva ani mai târziu, abia în timpul redactării lucrării de doctorat, după multe lecturi şi numeroase discuţii cu alţi colegi, am început să prind un fir şi să deznod misterul acestui concept arheologic.

Spre satisfacţia mea, dar în special a elevilor clasei a XII-a, manualele de istorie au renunţat la folosirea conceptului mult prea greoi de cultură arheologică. În contrast cu acest fapt, în cadrul studiilor universitare cu specializarea arheologie, studenţii sunt încă siliţi să conceapă realităţile arheologiei preistorice prin şablonul opac al culturilor arheologice. În acest sens, am nădejdea că în viitorul apropiat lucrurile se vor schimba şi în instituţiile de învăţământ superior, prin modificarea paradigmei de analiză a fenomenelor arheologice.

Dar să vedem care este povestea acestor culturi arheologice. Pentru a încerca să înţeleagă istoria umanităţii, oamenii de ştiinţă au nevoie, acolo unde scrisul nu este disponibil, de dovezile arheologice. În acest sens, pentru a dispune de un set universal valabil de elemente interpretative, unitatea de analiză fundamentală a preistoriei a fost reprezentată de cultura arheologică. Demn de remarcat ar fi că acest concept de cultură arheologică a fost împrumutat de şcoala arheologică germană la începutul secolului al XX-lea din ştiinţele sociale şi a ajuns să semnifice un set comun de urme arheologice ce sunt regăsite într-un anumit spaţiu. Astfel, acest concept deservea identificarea unor etnii, ori popoare, acolo unde sursele scrise nu sunt disponibile. Drept consecinţă lucrările de specialitate sunt populate de sute de culturi, grupe, faciesuri, ori aspecte culturale, ce sunt echivalte cu diverse etnii. Pentru a fi „politic corect”, trebuie specificat că elaborarea unui şir nesfârşit de culturi arheologice nu este o meteahnă autohtonă; arheologia românească perpetuează un curent specific arheologiei central-est europene de sorginte germană.

Odată cu înmulţirea cercetărilor arheologice şi a studiilor de specialitate conceptul de cultură arheologică nu a mai putut fi susţinut, el necorespunzând realităţii. Unul dintre principalul neajuns al acestei metode de analiză caracteristică paradigmei cultural-istorice, specifice primei jumătăţi a secolului al XX-lea, ar fi încercarea de a reuni într-un şablon etnic realităţi paralele. În acest scop principala modalitate  fiind definirea culturilor pe bazele exclusive ale modalităţii de decorare a vaselor ceramice. Ca urmare, culturile arheologice astfel definite reprezintă de fapt doar arealul de răspândire al unui anumit tip de decor al vaselor ceramice şi nu mult dorita identificare cu anumite etnii.

Datorită acestui fapt şi altora prea numeroase pentru a fi expuse aici, breasla arheologică ar trebui să renunţe treptat la valoarea analitică a conceptului de cultură. Pentru a pune ceva în loc trebuiesc menţionate realele progrese ale paradigmei de interpretare asupra datelor arheologice, implementate de arheologia vest europeană începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi care ar putea fi adaptate la realităţile arheologiei româneşti.

Victor Sava

Recomandările redacției