„Acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Ostaşi! În noua Românie, veţi găsi o populaţiune în cea mai mare parte română. Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membri ai Statului Român, au drept deopotrivă la protecţiunea, la iubirea noastră. Între aceştia veţi afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu, cu dinadins vă recomand a le respecta…”, reprezintă o parte a discursului rostit de către regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen al României la intrararea triumfal-simbolică a trupelor române în Dobrogea, proaspăt alipită. Mai pe urmă, tot la iniţiativa sa, avea să se construiască la Constanţa o mare moschee pentru cetăţenii musulmani. Mutând lucrurile în zilele noastre, discursul şi atitudinea regelui par desprinse dintr-un spaţiu edenic.
Pâinea şi sarea, care au constituit pentru români două elemente cu caracter sacru, semn al ospitalităţii, cu care încă din vechime îşi întâmpinau oaspeţii în semn de dragoste, de bunătate şi de omenie, s-au transformat în zilele noastre în sârmă ghimpată, istericale stradale sau liste de semnături. Adevărul este că nici conducătorii noştri de astăzi nu se pot compara cu umbra regelui Carol.
Asistăm în aceste zile la o adevărată isterie socială legată de o posibilă găzduire în oraşul nostru a unor imigranţi, de care Europa nu ştie cum să se mai scape. Nu am să dezbat aici atitudinea primarului nostru în legătură cu acest subiect, pentru că mi se pare penibilă şi din acest motiv nici nu mă interesează. Ceea ce m-a uimit însă cu adevărat a fost atitudinea extrem de ostilă, aproape violentă a populaţiei oraşului nostru, care nu acceptă nici în ruptul capului vreun picior de imigrant. „Ne vor viola pe toţi, ne vor mânca copiii, ne vor schingiui pe străzi“ şi alte asemenea baliverne care nu cred că sunt potrivite să iasă din gurile locuitorilor acestui oraş. De asemenea, teama de a nu cădea sub jugul islamului mi se pare o problemă pusă în mod ipocrit de nişte oameni care nu de mult au ieşit în stradă acuzând bisericile (creştine) că stau în calea fericirii, a multidezvoltării omenirii şi a întregului mapamond.
Nu spun asta din postura unui om care îmbrăţişează spiritul ecumenic, din contră, visul meu ar fi ca întreaga mea ţară să fie ortodoxă. Nu cred însă că acelaşi vis l-au avut şi cei care au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva islamizării Aradului. Oraşul nostru şi-a dobândit o reputaţie la nivel naţional de rai al homosexualilor şi al sectanţilor de tot soiul. Nimeni nu a ieşit însă în stradă împotriva acestui lucru, ba din contră, unii aşa-zişi conducători au transformat-o în titlu de glorie: Aradul este un oraş „deschis“, „primitor“, „tolerant“, „ecumenic“, „creştin“ etc. Tocmai asta mă face să nu înţeleg de ce stăm atât de vehement în calea dobândirii unui nou ingredient la bazarul nostru religios: islamul. Ne ţâţâie popourile că ni l-ar putea arunca în aer nişte flămânzi alungaţi din ţările lor din cauza atrocităţilor provocate de războaie interminabile? Sunt două motive care mă fac să nu cred asta: în Arad trăiesc şi în prezent familii de musulmani şi nu sunt deloc recunoscute pentru violenţa lor; apoi, Aradul chiar este un oraş civilizat, iar autorităţile statului îşi îndeplinesc datoriile astfel încât nu cred că vreodată se va putea pune problema anarhiei.
Am putea concluziona că arădenii, ecumenici prin firea lor, se dau de ortul popii (ecumenic) pentru a împiedica venirea imigranţilor aici dintr-un singur motiv: să nu le fie tulburată siguranţa. Totuşi nu m-aş opri încă aici şi aş merge puţin mai adânc în căutarea concluziei. Deunăzi am văzut o statistică în care se arăta cum majoritatea româncelor care aleg fertilizarea artificială cer ca „marfa“ să fie 100% de la donatorii din … Danemarca. Oameni blonzi, înalţi, vânjoşi, rezistenţi, cu ochi albaştri, care din punct de vedere fizic sunt net superiori arămiilor proveniţi din Orientul Mijlociu. Statistica aceasta nu ar fi suficient de elocventă dacă nu am lua în calcul şi alte studii care relevă destul de evident pornirea oamenilor de a prefera pe cei mai puternici, mai valoroşi, mai frumoşi etc. Să existe oare atunci, undeva în adâncul conştiinţei noastre, un filon rasial, un mic Hitler, bine zugrăvit însă pe dinafară în culoarea „civilizaţiei“?
