Pâş-pâş, sub luneta noului Mare Conducător, pe numele său Liviu Dragnea, şi umbrită de ratarea calificării naţionalei Under 19, sărbătorirea împlinirii a 100 de ani de la Unirea cu Basarabia a trecut parcă nici n-ar fi fost.
Am şi uitat, mulţi dintre noi, că, de-a lungul timpului, acest pământ românesc a fost deseori maltratat. După Unirea din 1918, când Basarabia a redevenit pământ românesc, cu şase luni înaintea Transilvaniei, se părea că grijile moldovenilor au luat sfârşit, deşi cu un vecin ca „ursul” rusesc niciodată nu poţi fi sigur.
Şi nici n-a fost! Cruzimea istoriei a aruncat încă o dată Basarabia în afara hotarelor ţării. Mai mult, într-un interval scurt, foametea şi deportările au destabilizat românismul din Moldova, ducându-l spre o rusofonizare fără precedent, raportat la celelalte ţări sovietizate. Fac aceste precizări nu dintr-un exces de etalare a cunoştinţelor, vecin cu grandomania, ci pentru a arăta cumva destinul tragic al acestei provincii. De altfel, cunoşteam aceste lucruri destul de vag, dar mi-a reîmprospătat memoria ambasadorul Moldovei la Bucureşti, când a abordat exact acest subiect, cu patima unui patriot, echilibrul unui diplomat şi bagajul de cunoştinţe al unui istoric, ceea ce, de fapt, şi este la bază.
Astăzi, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, găsim o provincie devenită republică de sine stătătoare, care are în componenţă 20% minorităţi (rezultatul deznaţionalizării şi rusofonizării accentuate), care are o republică separatistă filorusă, care are o regiune autonomă (a găgăuzilor) plus nişte teritorii aflate acum în stăpânirea Ucrainei. Iar noi, românii, ne temem să spunem răspicat că Basarabia (republica Moldova, dacă vreţi) este pământ românesc. Pot să spun că pe mulţi aşa-zişi patrioţi mai mult i-a durut înfrângerea naţionalei sub 19 ani, în faţa (culmea destinului)… Ucrainei. Asta în timp ce Rusia – ca să rămânem tot la capitolul fotbal – organizează mondialul la care România n-a reuşit să se califice.
Sigur, un meci de fotbal e mai palpabil, decât o iluzorie unire cu Basarabia. Actul istoric de acum 100 de ani e bun de discutat la simpozioane, întâlniri academice sau diplomatice. În chestii concrete, e mai de bon-ton să vorbim de înfrângerea de la fotbal, de moartea lui Andrei Gheorghe sau de ce-a mai făcut câte-un procuror DNA. În rest, istoria e bună doar pentru a mai umple nişte zone goale, de a afişa un patriotism care este tot mai mic, în contextul economic internaţional.
Ne dorim o Europă fără frontiere, dar tocmai prin această indiferenţă generală ne creăm noi înşine frontiere interioare, limite. Nimeni nu spune că de mâine ştergem graniţa, sorbim Prutul şi anexăm Moldova. Cred că nici contextul istoric actual nu dă o asemenea posibilitate. Sau nu acum, în minutul 2. Dar, mai ales acum, în Anul Centenar, trebuie în permanenţă să amintim faptul că Basarabia s-a alipit la patrie înaintea Transilvaniei.
O înfrângere la fotbal în faţa Ucrainei (sau Rusiei) trece, peste câţiva ani va deveni statistică. Dar istoria Basarabiei nu trebuie ignorată, ci amintită de fiecare dată când avem prilejul. Iar Anul Centenar e tomai un astfel de prilej.

Recomandările redacției