de Arhim. Teofan Mada
În contextul lumii de astăzi caracterizată de secularizare și pluralism religios, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit, la ultima sesiune a Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din cadrul manifestărilor dedicate centenarului restabilirii Patriarhiei Ruse, despre necesitatea oferirii unei priorități pentru
„menținerea unității de credință a Ortodoxiei, cultivării solidarității cu cei ce suferă și cooperării misionare practice”.
Biserica Ortodoxă răspândită în întreaga lume are o unică credință, o unică viață sacramentală, o unică succesiune apostolică, o nădejde mântuitoare comună și aceeași dragoste lucrătoare între oameni. Aceste adevăruri frumoase, clare și înălțătoare ne luminează sufletește și ne orientează bine spre lume și semeni. Unitate în mărturisirea credinței, unitate în nădejdea mântuitoare, unitate în dragostea lucrătoare, unitate în slujirea liturgică, unitate în Sfintele Taine, în slujirea socială comună și filantropică sunt niște pilaștri care susțin și țin împreună pliroma unică a marelui edificiu divino-uman al Bisericii. Oriunde mergem, chiar și în cea mai mică parohie sau filie, în colțul cel mai pierdut sau uitat de pe acest pământ, există unica Biserică, noi suntem acasă, suntem în familie, suntem între noi. Și acesta este un mare dar al lui Dumnezeu! Biserica este una singură pentru toți.
Nu există o Biserică pentru europeni, una pentru africani, una pentru americani, una pentru asiatici, nu, este aceeași Biserică, pretutindeni. Este ca într-o familie, în care membrii ei pot să fie departe, răspândiți în colțurile lumii, însă legăturile ființiale care unesc toți membrii familiei rămân trainice oricare ar fi distanța. Să ne întrebăm cu toții, dacă eu, ortodox fiind, simt această unitate de credință și viață a Duhului Sfânt? Eu, ortodox fiind, trăiesc această unitate a Bisericii? Sau nu mă interesează, pentru că sunt închis în micul meu grup sau în mine însumi? Sunt dintre cei care „privatizează” Biserica pentru propriul grup, propria națiune, proprii prieteni?
Este trist să găsești o Biserică „privatizată” prin acest egoism și această lipsă de mărturisire a credinței. Este trist! Când aud că atâția creștini în lume suferă, sunt indiferent sau pentru mine este ca și cum ar suferi unul din familie? Când mă gândesc sau aud vorbindu-se că atâția creștini sunt persecutați și își dau și viața pentru propria credință, acest lucru atinge inima mea sau nu mă interesează? Sunt solidar și deschis la acele persoane din familia creștină care își dau viața pentru Iisus Hristos? Ne rugăm unii pentru alții? Să ne punem o întrebare, dar nu ne răspundem cu glas tare, numai în inimă: câți dintre noi se roagă pentru creștinii care sunt persecutați? Câți? Fiecare să răspundă în inimă. Eu mă rog pentru cei care înfruntă greutăți pentru că își mărturisesc și își apără credința lor? Este important să privim în afara propriului „staul”, să ne simțim Biserică, familie unică a lui Hristos! Să facem un pas mai departe și să ne întrebăm dacă există răni în această unitate? Putem răni această unitate? Din păcate noi vedem că în drumul istoriei, chiar și acum, nu întotdeauna trăim unitatea, comuniunea de a fi împreună. Uneori apar neînțelegeri, răstălmăciri, conflicte, tensiuni, diviziuni, care rănesc comuniunea și unitatea, și atunci Biserica nu are
imaginea socială pe care am vrea-o, nu manifestă dragostea lucrătoare, ceea ce vrea Dumnezeu. Noi suntem cei care creăm scindări sau sfâșieri! Și dacă privim la diviziunile care încă există între creștini… simțim truda de a face pe deplin vizibilă această unitate. Dumnezeu ne dăruiește unitatea și comuniunea, dar noi adesea cu greu le trăim.
Când ne aflăm într-o biserică sau catedrală ne simțim acasă, pentru că biserica, locaș de rugăciune, este casa noastră. Aici simțim în mod real și concret că suntem cu toții frați. Aici unicul Tată este Tatăl nostru ceresc și unicul Învățător este Iisus Hristos. Așadar, primul lucru pe care putem să-l împărtășim împreună este tocmai această bucurie de a-l avea pe Iisus Hristos ca model de viață. Să privim la Hristos! Acest lucru ne dă atâta tărie, atâta mângâiere în fragilitățile noastre, în lipsurile noastre și în dificultățile noastre. Noi toți avem dificultăți, toți. Noi toți care suntem în această lume avem dificultăți. Noi toți care suntem avem lipsuri și noi toți care suntem în această viață avem fragilități. Niciunul în Biserică nu este mai bun decât altul. Toți suntem egali în fața Tatălui, toți!
Și privindu-l pe Iisus Hristos noi vedem că El a ales calea smereniei și a slujirii. Mai mult, Hristos însuși în persoană este această cale. Iisus n-a fost nehotărât, n-a fost „sceptic”: a făcut o alegere și a dus-o înainte până la capăt. A ales să Se facă om și ca om să Se facă slujitor, până la moartea pe cruce. Aceasta este calea iubirii: nu există alta. De aceea vedem că iubirea nu este un simplu pasivism sau asistențialism, și cu atât mai puțin un asistențialism pentru a liniști conștiințele. Nu, aceea nu este iubire, aceea este „negustorie”, aceea este o contrafacere. Iubirea este gratuită.
Dragostea, iubirea este o alegere de viață, este un mod de a fi, de a trăi, este calea smereniei și a solidarității. Nu există o altă cale pentru această iubire: a fi smeriți și solidari. Acest cuvânt, solidaritate, riscă să fie șters din limbajul oamenilor, pentru că este un cuvânt care deranjează, deranjează. De ce? Pentru că te îndeamnă să privești la celălalt și să te dăruiești celuilalt cu iubire. Este mai bine să se șteargă din limbaj, pentru că deranjează. Și noi nu, noi spunem: aceasta este calea, smerenia și solidaritatea. De ce? Am inventat-o noi preoții? Nu! Este a lui Iisus Hristos: El a spus acestea! Și vrem să mergem pe acest drum. Smerenia lui Hristos nu este un moralism, un sentiment. Smerenia lui Hristos este reală, este alegerea de a te deșerta, de a sta cu cei mici, cu cei excluși, de a sta printre noi, păcătoși cu toții. Atenție, nu este o ideologie! Este un mod de a fi și de a trăi care pornește din iubire, pornește din inima lui Iisus Hristos.
Să-l privim pe Iisus, pentru că El este bucuria noastră, dar și tăria noastră, certitudinea noastră, pentru că Hristos este calea sigură: smerenie, solidaritate, slujire. Nu există o altă cale creștină. În icoanele de tip hodighitria, Hristos apare în brațele Maicii Domnului. Ea, ca Maică bună, ni-L indică, ne spune să avem încredere în Hristos.
Dar nu este suficient a privi, trebuie și urmat! Și acesta este un aspect foarte important. Iisus nu a venit în lume pentru a face defilare, pentru a se face văzut. Nu a venit pentru o simplă trecere sau un simplu parcurs. Iisus Hristos este calea, și o cale folosește pentru a merge, pentru a o parcurge existențial. Să continuăm să avem încredere în Hristos, această credincioșie va dărui inimiilor noastre nădejde și bucurie! Să mergem înainte împreună, încercând să păstrăm înainte de toate dragostea între noi. Acest lucru este foarte important. Nu putem să-l urmăm pe Iisus pe calea dragostei și a filantropiei dacă nu ne iubim înainte de toate între noi, dacă nu ne străduim să colaborăm, să ne înțelegem reciproc și să ne iertăm, recunoscând fiecare propriile limite și propriile greșeli. Trebuie să facem faptele de milostenie, dar cu milostenie! Cu inima acolo. Faptele milosteniei trupești și sufletești cu dragoste, cu duioșie, și mereu cu smerenie! Știți? Uneori se află și aroganța în slujirea adusă săracilor! Sunt sigur că voi ați văzut-o. Acea aroganță în slujirea adusă celor care au nevoie de slujirea noastră. Unii se fac frumoși, își umplu frazele cu săracii, unii îi instrumentalizează pe cei săraci pentru interese personale sau ale propriului grup. Știm, acest lucru este uman, dar nu e bine! Acest comportament nu este al lui Iisus Hristos. Și spunem mai mult: acest comportament este păcat! Este păcat, pentru că înseamnă a-i folosi pe cei nevoiași, pe cei care au nevoie, care sunt Trupul lui Iisus, pentru vanitatea mea. Îl folosesc pe Iisus pentru vanitatea mea, și acest lucru este păcat grav! Ar fi mai bine ca aceste persoane să rămână acasă! Așadar: a-l urma pe Iisus pe calea dragostei, a solidarității cu cei ce suferă și a cooperării misionare practice, a merge cu Hristos la periferiile existențiale. „Dragostea lui Iisus este o urgență!”, spunea apostolul Pavel (cf. 2Cor. 5,14). Pentru Hristos, Bunul Păstor ceea ce este departe, periferic, ceea ce este pierdut și disprețuit este obiectul unei îngrijiri mai mari și Biserica nu poate decât să-și însușească această predilecție și această atenție misionară practică. În Biserică, primii sunt cei care au mai multă necesitate, umană, spirituală, materială, mai multă necesitate de solidaritate.
Și urmându-L pe Hristos pe calea „menținerii unității de credință a Ortodoxiei, cultivării solidarității cu cei ce suferă și cooperării misionare practice” (Părintele Patriarh Daniel), noi semănăm nădejde. A semăna nădejde, pentru că societatea noastră are multă nevoie astăzi de nădejde și România în mod deosebit. Cine are responsabilități politice sau civile are propria îndatorire, care ca și cetățeni trebuie susținută în mod activ. Unii membri ai comunității creștine sunt chemați să se angajeze în acest domeniu al politicii, care este o formă responsabilă de slujire, dar ca Biserică avem cu toții o puternică coresponsabilitate, care este aceea de a semăna nădejdea cu fapte de solidaritate, încercând mereu să colaborăm în modul cel mai bun cu instituțiile publice, respectând competențele respective. Dragostea slujitoare este expresie a comunității, iar tăria comunității face să crească societatea din interior, ca drojdia. Mă gândesc la inițiativele social-filantropice, mă gândesc la voluntariatul atâtor asociații, la solidaritatea cu familiile care suferă mai mult din cauza lipsei locului de muncă. În toate acestea Biserica ne spune: curaj! Nu lăsați să vi se fure nădejdea și mergeți înainte! Să nu ne-o fure! Dimpotrivă, semănăm nădejdea! Domnul să ne binecuvânteze pe toți: familiile noastre, problemele noastre, bucuriile noastre, speranțele noastre.
