Planul UTA-ei de la Mioveni era acela de a repeta jocul bun din prima parte a meciului cu Chindia, la care să adauge mai multă eficiență, atenție, concentrare la finalizare. Din păcate lucrurile au stat invers, deoarece jocul a fost din punct de vedere calitativ sub cel de lunea trecută însă am rămas pe singura constantă care nu ne-o doream: ratările. Până la urmă am venit acasă cu un rezultat de egalitate, care poate fi privit din trei perspective: un punct logic și corect dacă ținem cont de felul cum a arătat meciul, două puncte pierdute dacă ne gândim la ratările lui Dangubic și Miculescu sau un punct câștigat pentru cei care nu trec cu vederea și ocaziile Mioveniului, mai ales cea din final când Balauru s-a dovedit… înger păzitor.

Cum însă UTA și-a propus clar trei puncte, este normal să ne întrebăm în primul rând, de ce nu a câștigat și să căutăm răspunsuri la această întrebare. Unul simplist ar fi următorul: „pentru că Dangubic a ratat cu poarta goală“. Chiar și colegul său, David Miculescu, afirma că „dacă am fi marcat acolo, așa s-ar fi terminat meciul“. Nu știm dacă e așa (și cu siguranță nu o știe nici Miculescu) dar cert este că, deși foarte mari, ocaziile UTA-ei n-au mai fost atât de numeroase precum cele din meciul cu târgoviștenii iar asta pentru că jocul echipei a  „scârțâit“, în special la construcție. Deși Balint a aliniat în spatele lui Dangubic o linie de trei, cu Roger – Ubbink – Miculescu, ce deja este bine sudată și are experiența a numeroase jocuri împreună, cei trei, care numai de lipsa calităților tehnice nu pot fi suspectați, n-au reușit aproape deloc să intre în combinații rapide, care să disloce apărarea Mioveniului. Ubbink a avut un meci șters, Roger s-a pierdut în acțiuni individuale fără rezultat iar Miculescu a apărut sporadic în meci; ce-i drept, atunci când a făcut-o a fost periculos, dar a fost mult prea puțin pentru un jucător de calitatea și potențialul său.

Nici din spate n-a venit un sprijin substanțial. Batha a fost și el destul de puțin implicat în fazele de atac, având totuși o sclipire în prima repriză când i-a trimis o pasă genială lui Dangubic la prima ratare a croatului. Impresia este că, de când a fost eliminat cu Dinamo, albanezului i s-a cerut să fie mai „reținut“ în joc dar pare că asta i-a afectat evoluția, jocul său fiind mai crispat și mai puțin influent. Însă nu doar mijlocașii centrali au eșuat în a crea superioritate. La fel s-a întâmplat și pe flancuri unde nici Vukcevic în dreapta și nici Shlyakov / Baravykas în stânga n-au adus plusul cantitativ și calitativ care să elibereze jucătorii noștri de atac din chingile unei apărări foarte bine organizate.

Și dacă tot îl pomeneam mai devreme pe Dangubic, de remarcat că după ratările colosale din prima repriză, croatul a început în partea a doua să aibă o influență pozitivă în jocul de construcție, coborând între linii și jucând din devieri către aripi, lucru care a și dus la ocazia importantă a lui Miculescu. Însă Laszlo Balint a vrut să forțeze o prezență mai eficientă în careu, motiv pentru care l-a introdus întâi pe Antal și apoi pe Wagner. Din păcate, cei doi au fost inexistenți și, la fel ca în meciul cu Chindia, după schimbări UTA n-a mai avut nicio ocazie.

Antrenorul Bătrânei Doamne n-a fost foarte inspirat nici cu selecționarea lui Erico în dauna lui Benga. Brazilianul n-a profitat de șansa avută și, pe lângă că a fost de negăsit la fazele fixe din careul advers, a avut mari probleme și în defensivă. Mioveniul putea înscrie de două ori în faze identice, când Garutti l-a depășit pe Erico și a rămas în poziție excelentă de a înscrie. Aici trebuie să punctăm și decizia, de data aceasta foarte bună a lui Balint, de a-l titulariza pe Balauru, un portar cu talie, care a gestionat perfect marea ocazie pe care au avut-o gazdele în finalul meciului.

De asemenea, de remarcat e și faptul că, în ciuda obiectivului de a câștiga acest meci, în ultimele 10-15 minute jucătorii au intrat automat pe modul „siguranță“ și nu și-au mai asumat niciun risc de a greși. Dacă până atunci UTA a fost prinsă în chingile unui joc fizic și dezlânat mai mult împotriva voinței ei, pe final a părut că și multora dintre jucătorii UTA-ei le-a convenit să joace nu simplu ci de-a dreptul simplist, aruncând mingi la întâmplare spre careul advers și rămânând apoi fixați în blocul defensiv. Suntem de acord cu Laszlo Balint că în ceea ce privește duelurile pentru minge și efortul, jucătorilor noștri nu li se poate reproșa nimic. În schimb și disponibilitatea de a-ți asuma riscuri, responsabilitatea de a încerca procedee tehnice care să destabilizeze apărarea adversă, determinarea de a nu accepta alt rezultat decât victoria sunt aspecte care țin tot de mental, de atitudine. Și aici, din păcate, UTA nu a arătat luni seara ca o echipă de play-off. Jocul slab nu e un capăt de țară, mai ales într-un campionat ca al României, în care până și echipele care trag la titlu joacă slab de multe ori. Însă atitudinea  „cuminte“ din finalul meciului nu a fost una care să caracterizeze o echipă care vrea neapărat calificarea între primele șase echipe ale campionatului. Au fost meciuri, poate mai grele, în care am văzut că această echipă nu acceptă rezultatul de egalitate. Recuperarea acelui spirit ar trebui să fie o miză importantă a acestei perioade de două săptămâni de pauză competițională.

Recomandările redacției