UTA și vraja celor 75 de ani de existență

Se spune că nimic nu este mai puternic decât o poveste bună. Nimeni nu i se poate opune, niciun adversar nu o poate învinge, nici măcar cel mai nemilos dintre toți, timpul. Povestea unește generații, povestea leagă destine, povestea sădește sentimente, tatu­ează inimi. Povestea spune totul despre fiecare dintre noi, prezentul i se datorează, viitorul se scrie prin puterea ei.
18 aprilie 1945 e data de la care a început povestea. O poveste despre Arad, un nobil baron și moștenirea pe care ne-a lăsat-o. Francisc Neuman, proprietar al fabricilor ITA și celei de Spirt și Drojdie, susținea activitatea Clubului AMEFA, dar fiindcă nu a putut să-l preia și-a creat propria grupare. Concepută după modelul lui Arsenal, i-a spus mai întâi ITA, apoi Flamura Roșie, iar din 1958 încoace, echipa a îmbrăcat numele de UTA. Mai mult decât un club de fotbal, UTA e o stare de spirit, cel mai de preț brand al ora­șului ce s-a făcut cunoscut în țară și pe „Bătrânul Continent” prin generațiile lui Petschovski sau Domide.
Lângă acești titani au stat mulți alți campioni, fotbaliști de națională, care au pus umărul la cucerirea celor șase titluri de campioană, cele două Cupe ale României sau la rezultatul ce a cutremurat Europa în toamna anului 1970. Atunci, stăpâna lumii, Feyenoord Rotterdam era pusă cu botul pe labe în turul întâi al Cupei Campionilor Europeni de: Gornea – Birău, Lereter, Pozsonyi, Axente, Petescu, Domide, Calinin, Brosovszky, Dembrovski, Dumitrescu, plus Bătrîna, Șchiopu, Sima și Czak. Nume necunoscute lumii bune ale sportului rege continental până la acea vreme, dar adevărați campionii ai inimilor „roș-albe”.
Povestea e scrisă pe capitole și fiecare dintre ele are șarmul său. Nostalgia e mare când vorbești despre generațiile trofeelor ce fac și astăzi din UTA cea mai titrată grupare fotbalistică din afara capitalei. Lângă Feyenoord, pe legendara arenă din Calea Aurel Vlaicu au mai jucat Tottenham, Steaua Roșie Belgrad, Legia Varşovia sau Vittoria Settubal, adevărate forțe europene la acea vreme. Dar însăși „Bătrâna Doamnă” a fotbalului românesc era pe cât de temută pe atât de respectată. Doar era artizana celei de-a opta minuni a lumii prin eliminarea din Europa a olandezilor lui Ernst Happel.
Mai de fiecare dată, însă, poveștile au întorsături neașteptate. Până la urmă, și astfel de intrigi le fac speciale, autentice. Pentru UTA, perioada gri a existenței sale a început cu retrogradarea din primăvara anului 1979. Prima din istoria clubului după 34 de sezoane la cel mai înalt nivel. Blestemul rezultatelor a început atunci, iar „roș-albii” au mai bifat doar prezențe meteorice pe prima scenă. Mai precis în patru perioade: 1981-1982, 1993-1995, 2002-2003, 2006-2008. Însă povestea era atât de puternică, vraja atât de tare, încât UTA nu și-a pierdut fascinația. Moștenirea era grea, pretențiile suporterilor mari, dar susținerea necondiționată.
Deseori, simbolul numărul unu al orașului a ajuns pe mâini nepotrivite. Fotbalul în România a început să depindă prea mult, dacă nu exclusiv de factorii politici, din administrația locală. Iar Aradul a avut destui conducători străini de poveste, care au jucat în filme obscure. Așa se face că astăzi trăim rușinea construcției unui stadion de aproape 6 ani de zile. Asta în timp ce vechea arenă din Calea Aurel Vlaicu fusese clădită în numai 6 luni de zile, în 1946.
Dorul de casă e mare, mai puternic chiar decât visul Ligii 1. Și totuși, poate fi anul în care dorul e stăvilit și visul împlinit. Să fie vraja poveștii celor 75? La multi ani, Bătrână Doamnă a fotbalului românesc!