Vă mai amintiţi cartea care v-a marcat copilăria? Povestiţi cum aţi descoperit-o şi de ce v-a impresionat.
vad
Mi-ar plăcea să pot spune că am avut drept carte a copilăriei mele vreo capodoperă a literaturii MARI, ca Mun­tele vrăjit, de exemplu sau Jocul cu mărgele de sticlă. Dar nu, din păcate lucrurile sunt mult mai prozaice. La drept vorbind, aproape jalnice.
Am învățat să citesc foarte repede, înainte de a împlini patru ani. Nu m-a învățat nimeni. Citeam ziarul, titlurile articolelor respectiv – și le citeam cu ca­pul în jos. Fiindcă tatăl meu citea ziarul în fiecare după-masă când venea de la lucru – iar eu trebuia să fac liniște și să stau cuminte. Așa că mă plictiseam și, neavând ce face, am învățat să citesc. Citeam așadar diverse lucruri, stând mai mult cu capul în jos ca să înțeleg literele: numele străzilor, etichetele de pe borcane la alimentară, firmele maga­zinelor. O făceam nu din plăcerea lecturii ci, având o fire histrionică, pentru a atrage atenția adulților și a mă bucura de mirarea și neîncrederea lor. Numărul cu ziarul avea întotdeauna succes. Ca o consecință a acestui lucru, am avut o relație foarte specială cu cuvintele. Multora nu le atribuiam nici un înțeles, fiindcă de fiecare dată când ceream să mi se explice cuvinte ca „juridic”, „adu­nare națională”, „defectuos”, „muncă susținută” mi se spuneau alte cuvinte fără înțeles ca „luptă de clasă” „producție” sau „proletari”.
Așadar cititul cuvintelor mă inte­resa doar cu voce tare și numai pentru efectul pe care îl avea asupra celor din jur.
Când am început să citesc a fost mai mult de nevoie decât de plăcere: fiindcă bunica mea adormea cu cartea de povești pe piept și era mult mai simplu să citesc singură, decât s-o tot trezesc pe ea.
Am citit mult timp aceleași cărți de povești, obsesiv, până când asta a devenit dependenţă. Nu mai puteam mânca decât dacă aveam o carte de povești în față. Nu mai mâncam la masă cu ai mei, fiindcă nu mă lăsau să citesc la masă. Într-o zi mi le-au luat și mi-au interzis să mai citesc povești.
Pe urmă, prima carte pe care am citit-o a fost abecedarul, în prima zi de școală. Învățătoarea i-a spus maică-mii că nu are rost să mai merg în clasa I, pentru că știu deja să citesc mai bine decât copiii de-a patra, așa că am sperat că ai mei nu mă vor mai da la școală. Am greșit, căci a trebuit să merg în conti­nuare și să învăț să scriu.
Am fost dezamăgită de literele de mână. Nu le prea vedeam sensul. Așa că, deși știam bine să citesc și să socotesc, am luat în clasa I doar premiul doi, din cauza caligrafiei. Pe când, din 30 de copii, 29 luaseră premiul I. Am știut atunci că nu sunt făcută pentru școală.
Așa că am continuat să citesc, ca să nu mă plictisesc.
Am citit multe cărți pe care nu le înțelegeam. Într-a doua am citit „Capitalul”, ediția revizuită pentru țările socialiste. Am citit „Decameronul” și „O mie și una de nopți”. Am citit două vo­lume albastru cu roşu de „Teatru școlar” (mi-a plăcut foarte mult și nu înțele­geam de ce, deși textele erau așa bune, clare, literare – spectacolele pe care le făceam la școală erau tare proaste). Am citit cărțile de bucate ale bunicii, din care deserturile erau singurele pe care le înțelegeam. Am citit „Moș Teacă”. „Anecdote și teste de perspicacitate”. „Roșu și negru” de Stendhal. „Winnetou”, într-o traducere minunată, care n-a mai fost reeditată după ’90. Am citit Ion Creangă, Alecsandri (Chirițele, mai ales), Iulia Haşdeu. Tom Jones.
Și da, am avut o carte preferată, la vârsta de 12 ani.
Am cumpărat-o într-o tabără la mare, de la un chioşc de țigări și ziare. A costat 5 lei (preț redus). Era o carte foarte groa­să pe care scria ETA Hoffmann, Opere alese. Toți copiii au râs de mine, fiindcă nu avea nici o poză și era foarte groasă și grea (avea vreo 700 de pagini); dar eu mă simțeam ca un hârciog în pragul iernii, cu vizuina plină de boabe. Aveam ce citi! Și m-a ținut toată vara – „Peri­pețiile motanului Murr”, „Piticuț” zis și „Cinabru”, „Urciorul fermecat”.
Da, cred că asta a fost cartea mea preferată.
O mai am, e foarte murdară și roasă pe la colțuri.
Dar cartea aceea cenușie fără poze mi-a deschis o fereastră către o lume colorată și plină de jocuri și m-a ajutat să traversez o vară grea, foarte grea: se sfârșea copilăria și începea adolescența, într-o lume care avea să fie, multă vreme de-atunci, tot mai urâtă și mai chinuită.
Alina Nelega, scriitoare

vad1

N-aş putea răspunde mai bine decît am făcut-o acum aproape zece ani, în 2004, într-un text apărut în „Cartea roză a comunismului” (Editura Versus, Iaşi, coord. Horaţiu C. Decuble):
Ticvaniu-Mare mi-a oferit o compensaţie: acolo am descoperit un colţişor de basm, un loc al bucuriei, pe care n-o să-l uit niciodată: „cooperativa”, adică magazinul cooperaţiei. Mai exact, secţiunea de metalo-chimice, pînzeturi, electrocasnice, fierărie, încălţăminte şi îmbrăcăminte. Toate la un loc, desigur, într-o încăpere cu rafturi multe şi lungi, din PFL. Altceva voiam eu însă: undeva, pe ultimul raft, la vreo trei metri înălţime, se aflau aruncate cîteva teancuri de cărţi aduse acolo prin anii ’50-’60, cînd se încerca ridicarea nivelului de cultură al populaţiei de la sate. În 1979 toată lumea uitase de mult de campania respectivă şi cu atît mai mult cei cărora li se adresa, aşa că volumele zăceau acoperite de un praf gros pe cel mai înalt raft, în cel mai incomod colţ. Mie în schimb mi-au atras imediat atenţia. După o scurtă cercetare a lor, am descoperit că printre ele se găseau nenumărate texte S.F. din epoca proletcultistă, din cele cu steaua şi racheta pe coperta a patra. Aveam acasă, nu ştiu prin ce întîmplare, un volum din colecţia respectivă, Chemarea nesfîrşitului de Ion Mînzatu, pe care îl citisem de cel puţin zece ori. Aşa că, din banii de buzunar primiţi de la ai mei, mi-am cumpărat două-trei cărţi (incredibil de ieftine pentru 1979, probabil nu şi pentru 1960). Am revenit a doua zi, a treia, a patra, anul următor… Aproape de fiecare dată găseam cîte ceva. Cărţile erau puse una peste alta, în teancuri de peste un metru, înghesuite şi prăfuite, iar eu stăteam într-un picior, căţărat pe o scară prea scurtă, incapabil să le triez pe toate. Le amestecam, le învălmăşeam şi a doua zi o luam de la capăt, sub privirile îngăduitoare ale vînzătorului.
Ce cumpăram? Cine mai ştie uitatele poveşti cu comunismul biruitor pe întreaga planetă sau cu capitaliştii ticăloşi şi rasişti din America sau Africa de Sud? Aţi auzit de Omul-rază al lui Mihail Leaşenko? Dar de În ţara strănepoţilor noştri de Jan Weiss? De Echipajul de pe Mekong de E. Voiskunski şi I. Lukodianov? De culegerea de povestiri S.F. premiate în ţările socialiste în 1962, Întîlnirile viitorului?
Anii tineri se duc… Nu-s de noi tînguirile!
La al vremii asalt rezistăm – şi rezist!
Generaţie-a mea, să pornim spre-ntîlnirile
Viitorului nostru-nsorit, comunist!
Recunoaşteţi poemul? Mă tem că nu. E un poem S.F. de V. Jukov, cel care a dat titlul antologiei sus-pomenite. Dacă-mi plăcea? Habar n-am. Ştiu doar că povestirile şi romanele SF îmi permiteau să visez, să-mi las imaginaţia să zboare. Dacă culoarul de zbor mă obliga să aterizez într-un viitor comunist, în care noua orînduire se extinsese pe toată planeta, nu era vina mea. Am citit zeci de cărţi în care personajele intrau – sub o formă sau alta – în hibernare, se trezeau după o sută, cinci sute sau o mie de ani şi treceau în revistă realizările epocale ale unei umanităţi marxist-leniniste. Dezgheţau polii planetei şi irigau Sahara, devenită un tărîm de basm. Cucereau cele mai îndepărtate galaxii. Se sacrificau pentru tovarăşii lor, dar erau reînviaţi datorită magistralelor invenţii ale tovarăşilor medici. Nu vă îndoiţi de faptul că extratereştrii găsiţi prin toate colţurile Universului erau tot comunişti, fără s-o ştie. La fel şi delfinii, care, fiindcă aveau o inteligenţă deosebită, ce altă orînduire puteau să aleagă? Mai mult, „…la Rostov, tropicalele esenţe/ Vor năpădi înmiresmatul parc./ În Antarctida, noi experienţe:/ Balene uriaşe cresc în ţarc… Comunicaţii Interplanetare…/ Pe-alei, nisip din Lună (vechi de-un an./ Tradiţia impune-o prescurtare:/ Cominterplan”.
Radu Pavel Gheo,
scriitor, traducător

vad2

O văd şi acum. O carte groasă cu nişte coperte tari, cartonate şi lucioase, cu desene colorate. Un obiect foarte viu, cu bun gust, un pic ieşit din tiparul vremurilor. Cartea mi-a dat-o mama când aveam vreo patru ani. De citit, tot mama mi-a citit-o, asta până cînd am învăţat să citesc şi m-am descurcat singură. „Cheiţa de aur sau Aventurile lui Buratino” de Alexei Tolstoi. Aveam deja acasă un Pinocchio mic, de lemn, cu un coif roşu şi tricou marinăresc şi cu articulaţiile mobile, un fel de marionetă pe care o ţineam într-una dintre biblioteci (părinţii mei au fost profesori şi „singura noastră avere sunt cărţile”, zicea mama). La vârsta aceea nu m-au preocupat diferenţele, de ce acelaşi omu­leţ de lemn cu nasul lung are două nume diferite, nici istoria plagiatului, nici care poveste e mai frumoasă, a lui Pinocchio sau a lui Buratino. Ştiam păţaniile lui Buratino, erau palpitante, de vulpiţa Alisa şi motanul Bazilio mi-era puţin teamă, cel mai mult mă înfricoşa patronul teatrului de marionete, deci trăiam pe viu toate aventurile, dar interesul meu pentru această poveste era cu totul altul. În prima scenă, tata Carlo este foarte singur. Singurătatea lui este covârşitoare, îmbibată de tristeţe. Păpuşa Buratino se naşte din această nevoie de tovărăşie, de fapt, dorinţa de a iubi percepută ca o necesitate imperativă. Asta gândesc acum, retrospectiv privind, dar atunci, ştiu că l-am compătimit înţelegător pe tata Carlo pentru singurătatea lui. Am fost copil singur la părinţi şi mi-am dorit tot timpul un frate mai mare. Cum ai mei nu s-au conformat dorinţei mele – când eşti copil, imposibilităţile fizice nu au nicio valoare -, m-am solidarizat imediat cu tristeţile lui tata Carlo şi i-am admirat inventivitatea cu care a alungat singurătatea. E adevărat, era şi ceva noroc la mijloc. Eforturile mele de a însufleţi măcar una dintre figurinele miniaturale de gumă – care alcătuiau armata mea de personaje pentru care cream scenarii elaborate în fiecare zi – au fost zadarnice. Nu am avut karma potrivită. Păpuşile de gumă au rămas dependente total de capacitatea mea de a le mişca, Pinocchio de lemn a rămas în bibliotecă, zâmbitor şi inert, flexibil, dar nu viu. Dar toată copilăria m-am gândit că dacă tata Carlo poate să alunge singurătatea, o voi putrea face şi eu. Cu puţin noroc.
Oana Stoica, critic de teatru

Recomandările redacției