sincer

Vă mărturisesc că de câte ori vine vara pe mine mă apucă un fel de emoţie, gândindu-mă la apropierea vacanţei, deşi nu mai sunt elevă de foarte multă vreme (anul acesta s-a consumat şi întâlnirea de 20 de ani de la termi­narea liceului). Vă mai mărturisesc că deşi studiam în Timişoara, vacanţele mi le petreceam într-o plictiseală totală la ţară şi singura mea distracţie mai de soi era cititul. Acesta este motivul pentru care am ales ca temă a anchetei jurna­listice de astăzi cărţile copilăriei. Şi bineînţeles şi dorinţa arzătoare de a da un exemplu bun generaţiilor actuale de elevi… Şi pentru că răspunsurile primite au depăşit cu mult capacitatea unei pagini de ziar, vom continua cu acelaşi subiect şi săptămâna viitoare. Cu expuneri la fel de interesante.
Vă mai amintiţi cartea care v-a marcat copilăria? Povestiţi cum aţi descoperit-o şi de ce v-a impresionat.
„Sincer, nu mai știu care să fi fost prima mea carte citită, vreau să spun una de plăcere, din afara programei școlare. Pe lîngă basmele lui Ispirescu și Creangă pe care le adoram ca orice copil, și care îmi înfiebântau imaginația, un singur autor, apropiat ca substanță cu aceștia, îl frecventam. E vorba de Gheorghe Coșbuc, nu George. Gheor­ghe, așa cum spunea moșul, râzând de unul singur, mândru foarte de prefe­rința lui. Așa că știam pe dinafară, pe la 10 ani, Iarna pe uliță, (nu uitați: are vreo 22 de strofe de câte cinci versuri). Apoi am dat de alt basm: Luceafărul bădiei Mihai. În ceea ce privește proza mare, grea, îmi amintesc doar de sce­nele erotice, tari, care m-au devastat nopți în șir din Răscoala lui Liviu Re­breanu. Citeam, citeam și nu-mi venea să cred. Apoi îmi amintesc de povesti­rile uluitoare, fiindcă îmi erau familiare prin multe lucruri, teme, personaje, inclusiv prin persoana reală a autorului, cele ale lui Pavel Dan, cel mai mare prozator ardelean după Liviu Rebreanu. La Blaga am ajuns târziu, în primii ani de liceu clujean, pe la 15-16 ani. Atunci a fost însă adevăratul cutremur, adevărata revelație a noutății și forței misterioase a literaturii. Abia prin Blaga, prin Poemele luminii – când l-am citit eu pe Lucian Blaga, prin 1965-1966, la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, cartea Poemele luminii, ca toate ale autorului de altfel, era la fondul secret, la literatură reacționară. Blaga mi-a deschis ochii: literatura, poezia ade­vărată, era altceva, radical altceva decât ce îngurgitasem eu până atunci. Era o stare deplină de libertate a limbajului, a imaginației, a asocierii, a te­melor, inclusiv intimiste, metafizice, religioase, a prozodiei în vers liber. În ea încăpea și teama, nu doar optimismul facil, și plînsul, nu doar o veselie de paradă, și tragicul vieții personale, nu doar sărbătoarea necurmată a unor victorii iluzorii.
Ceea ce a urmat se cam știe: din consumator drogat de literatură, am devenit eu însumi furnizor al ei, cu casă proprie de producție”.
Vasile Dan, scriitor, preşedintele Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor

sincer1Copilăria este o adevărată carte prin însăși savoarea amintirilor. Am făcut atâtea trăsnăi, încât atunci când am aflat despre un băiețel din Moldova că ar fi făcut și el ceva asemănător, nu m-am lăsat impresionată. Mă bucuram că nu sunt singură și că puteam da un răspuns la întrebarea retorică, dealtfel, a părinților mei: „Cine mai face ca tine?” Ei, bine, nu asta a fost cartea care mi-a marcat copilăria, ci o alta, care m-a făcut să visez o jumătate de zi, pe burtă, lângă balta cu broaște, și multe zile după aceea. O carte cu coperte galbene, cu arătări ciudate, dar cu un pinguin drăguț, drăguț, care călătorește în lumea largă, ba și pe lună. Ați ghicit, este vorba despre Cărțile cu Apolodor, de Gellu Naum. Știu și acum ce am simțit în ziua când am început să o citesc. Eram prin clasa a treia și la serbarea de sfârșit de an școlar am fost răsplătită cu un premiu în cărți. Erau mai multe, dar una mi-a atras atenția, cea mai mare. Poate pentru culoarea galbenă, poate pentru luciul cartonului… În prima zi am tot mângâiat-o și nu am lăsat-o din mână, o deschideam și o închideam repede, parcă m-ar fi cuprins între filele ei. Nu știu să explic de ce am procedat așa, cred că era gestul de a păstra pentru mai târziu din dulciurile care îți plac. A doua zi, m-am dus în grădină unde aveam o mică baltă, cu var pe fund, ce aduna coruri întregi de broaște orăcăitoare. Păreau domesticite, nu se mai speriau la venirea mea, așa că îmi plăcea tare mult să le privesc. Aici l-am deschis pe Apolodor și, cred, am suspinat adânc, așa cum fac și acum când dau peste o carte bună. Încă de la partea întâi, și, mai ales, pinguinul m-a fermecat cu povestea lui. I se făcuse dor de frații din Labrador, asta m-a înduioșat total, după care am intrat în aventura sa prin cele mai neașteptate locuri. Am descoperit împreună minunile îndrăznelii de a căuta ceva, fără să știu exact ce și fără a mă teme. În fața mea se întindeau lumi și personaje, la care Apolodor făcea față zâmbitor, fără a-și pierde visul. Pinguinul meu cunoaște toate sentimentele umane: dragostea, dorul, frica, neîncrederea, îndoiala, ratarea. Și după toate încercările, revine de unde a plecat. Atunci nu am înțeles toată subtilitatea textului, dar m-a fascinat, și pot mărturisi că am rămas cu un gust apolodoricesc, ce mă conduce din când în când.
Ar fi nedrept să nu povestesc și des­pre Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry; de care am rămas iremediabil îndrăgostită. Ocupă același loc cu Apolodor, doar că pe el l-am descoperit puțin mai târziu, peste un an, când am primit un exemplar nou-nouț de la sora mea, pe care l-am răsfoit cu Iara, fetiță de ambasador român, prin anii 79-80, a cărei mamă, pesemne din Arad, avea o mătușă la țară, vecină cu mătușa mea. Iara era o fetiță blondă cu ochii de un albastru-azuriu intens, făcea înot într-o țară unde se mâncau, după spusele ei „potârnichi și iepurași”. Îmi amintesc cum am luat aceeași poziție, pe burtă, în iarbă, de astă dată pe o pătură, și am jucat șeptic american cu cărțile de joc ale bunicului, toate afumate de tutun. Nu vă mai spun de câte ori i-au fost dezinfectate palmele în acest răstimp, așa că Micul prinț a venit să exorcizeze cumva microbii, iar mama Iarei s-a mai liniștit. Vă puteți închipui două copile blonde, una cu părul lins, cealaltă plină de cârlionți, stând pe burtă, în iarbă, cu capul apropiat, mâncând mere și des­coperind înțelesuri noi. Aici am avut amândouă o revelație, cum că „Toți oamenii mari au fost cândva copii (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte)”. Pe seară, am întrebat-o pe biata mama, ea care a murit la vârsta mea de acum, dacă știe că a fost copil. Cum să nu știe, chiar dacă fusese nevoită să uite, căsătorindu-se mult prea tânără. Mi-a povestit câte ceva, dar destul de puțin față de ce aveam eu de povestit. Mi se părea o descoperire formidabilă, că părinții mei fuseseră și ei cândva copii, dar că eu aveam mai multă experiență în copilărie decât ei.
Lia Faur, scriitor

sincer2„Hm, cu siguranţă noi am avut o copilărie mai lungă decât fiii noştri. Aş prefera să vorbesc de prima copilărie, esenţială în formarea noastră ca indivizi, conform psihanalizei cel puţin. Cu certitudine, în primii ani nicio carte nu mă putea fascina mai tare decât poveştile «realistice» relatate de bunicul meu. Cu vulpea care ne-a furat găinile ş.a.m.d. Prin urmare, prima formă de literatură care m-a fermecat a fost literatura orală. În paralel, mama îmi citea nişte versuri culte cu veveriţe şi vulpi care-şi «vânturau coada prin zăpadă», creaţii pe care am început să le recit, deşi nu ştiam bine să vorbesc. Ca atare până-n ziua de azi, ador veve­riţele şi alunii. Apoi, am fost cucerită de o poveste rusească (ucraineană) inti­tulată ,«Mănuşa», astăzi de negăsit în librării. Ce păcat! (Vă rog să-mi daţi de ştire dacă o donează careva redacţiei, o licitez…) Într-o iarnă siberiană animalele s-au refugiat într-o mănuşă ca să nu îngheţe…, dar finalul l-am uitat, vai mie. În fine, de una singură am început să îmi rafinez lecturile pe baza poveştilor arabe din ,,O mie şi una de nopţi’’. Chiar şi acum mă bântuie imaginaţia nelimitată a Şeherezadei care s-a salvat pe sine povestind, povestind, povestind”.
Anca Giura, critic de teatru, scrii­toare

sincer3„Eu sunt, să zicem, greu de marcat… Am fost mereu ușor «dislexică», incapabilă să mă opresc asupra unui singur lucru, o singură carte, o singură iubire… Eram hrăpăreață când eram mică, citeam orice, de toate de peste tot. Mai puțin cărți de copii și romane de dragoste, astea erau cele mai rare în bibliotecile reunite ale familiei. Cumva, cartea de care-mi amintesc cel mai bine e una pe care am citit-o înainte de vârsta la care aș fi și putut-o înțelege – Lotte la Weimar de Thomas Mann. Bun, să nu exagerăm, pe vremea aia știam totul despre cei trei mușchetari – și-l citez și acum pe Planchet cu teoria lui despre cum un somn bun face cît o masă bună. Peste cartea lui Mann am dat din întâmplare, citeam tot ce gă­seam în bibliotecă și nimeni nu-mi ve­rifica lecturile. Epuizam cîte un autor, și lui Lotte… i-a venit rîndul după Casa Buddenbrook. A fost prima carte des­pre un anume tip de iubire care nu făcea parte din universul meu mental. O mare parte din roman rezona, însă, cu alte lecturi pasionate ale mele din acea perioadă, cele despre Al Doilea Război Mondial, Germania înainte și după… Și eterna problemă a geniului în societate. Mi-a dat de gîndit niște ani. N-am mai recitit niciodată Lotte la Weimar.
Iulia Popovici, critic de teatru

­sincer4„Cărţile care mi-au marcat copilăria au fost multe. În primul rând, au fost cărţile pentru copii pe care mi le trimi­tea periodic unchiul meu din Germania. Când primeam pachetul, îl deschideam cu nerăbdare, miroseam cartea (şi acum îmi mai place să miros cărţile), iar apoi o citeam pe nerăsuflete noaptea, cu lanterna sub plapumă. Una dintre aceste cărţi, din păcate încă netradusă în limba română, este Krabat de Ottfried Preussler. Cartea se bazează pe o legendă populară sârbească şi spune povestea unui tânăr care devine ucenicul unui vrăjitor, iar apoi trebuie să lupte împotriva acestuia. Cred că am citit-o de mai mult de 10 ori, la diferite vârste, şi de fiecare dată a fost altfel. Acum, paginile ei sunt pătate de ciocolată, pe care adoram s-o mănânc în timp ce citeam. Nu ştiu de ce, din zecile de cărţi citite în copilărie, prima care îmi vine în minte este aceasta. Cred că e magia pe care o emană”.
Elise Wilk, dramaturg

Recomandările redacției