Zicea o glumă veche că un prunc i-a spus mumă-si că „Mumă, vacii noastre nu i-i bine!” „Da’ ce-are vaca?”, l-a-ntrebat muma pe prunc. „Nu ştiu, da’ vine tata cu pielea ei pe băţ!”, i-a răspuns pruncul cu sinceritate.
Cu sinceritate deci, Europa unită-i ca vaca din povestea de mai sus: nu i-i bine deloc; nimeni nu ştie de ce nu i-i bine, iar politicienii îi flutură pielea-ntinsă la soare pe lăncile drapelelor unionale.
Departe de-a avea semnificaţiile pe care le descoperă cohortele de analişti, rezultatele alegerilor paneuropene sunt, de fapt, radiografia exactă a gradului de încredere pe care-l au electorii („… proşti, da’ mulţi!”, cum ar zice Lăpuşneanu), în Uniunea Europeană – adică aproape nimic.
N-are importanţă din ce ţară-i alegătorul; important este că a avut şi are aşteptări uriaşe de la un organism despre care i s-a vorbit ditirambic pînă la-ngreţoşare, dar pe care-l simte ca pe-o povară pe care tot trebuie s-o-mpingă la deal spre-o ţintă deloc desluşită. Cam aşa se vede UE în ochii sutelor de milioane de uniţi: un mamut impresionant, dar cu picioare de lut.
De-o săptămînă s-a purces la analizarea şi interpretarea rezultatelor. Toţi constată ascensiunea dreptei în detrimentul stîngii. Dreptacii se bucură, stîngacii îşi muşcă unghiile. Planuri de viitor îşi fac deja şi unii, şi ceilalţi, că-i aşteaptă patru ani grei în Parlamentul European, pe lefuri cel puţin frumoase dacă nu nesimţite.
De la înălţimea politicii şi din foişorul de la Bruxelles străjuit de replica kitsch a Europei călare pe taurele care era Zeus şi care-o răpise, Uniunea Europeană se vede-n culori roz-bombon, cu viitor azuriu. În realitate, Uniunea Europeană este o structură care serveşte doar cîtorva afacerişti şi politicieni, face jocurile SUA contra tuturor, încurcă la culme socotelile pe termen lung şi foarte lung ale Rusiei şi sîcîie la culme cei doi coloşi asiatici (China şi India). Aşa fiind, este de-nţeles de ce Moscova priveşte la UE ca la o gînganie ciudată, China şi India n-o bagă-n seamă, iar dincolo de Atlantic se replică scurt „Fuck the EU!”.
Cam asta spun trecutele alegeri paneuropene: că marea masă a europenilor nu vrea această Uniune, şi că gălăgia politicienilor nu este deloc viziune, ci rupere de realitate. Asta au sancţionat electorii europeni la politicienii europeni: fuga gîfîindă de realitatea cotidiană şi pitularea-n dosul unui vis cu punct terminus în coşmar.
Întrebări sînt multe, răspunsuri deloc. Obiectiv, pentru-a rezista-n competiţia acerbă cu marii coloşi economici, ţările europene n-au decît o singură şansă: unirea. Va trebui să fie însă o unire de cu totul alt tip, imposibilă-n condiţiile de azi; nu cred că marile puteri economice ale Europei (nişte pigmei, totuşi, în raport cu Rusia şi cu giganţii continentali din Americi sau Asia), vor renunţa s-o ducă bine pe spinarea costelivelor economii periferice.
Europa se va uni sau va pieri – cred asta cu tărie. Mai cred însă că-i greu să uneşti stăpînii ghiftuiţi cu sclavii pe care i-au stors de vlagă.
Spun alegerile din urmă c-o săptămînă că actuala Uniune Europeană-i pielea de pe băţ – semn că vacii nu i-i bine.
