Dacă bine-mi aduc aminte (şi-mi aduc aminte foarte bine, că altfel de-ar fi mi-aş duce memoria la Remat şi-aş vinde-o ca fier vechi), prin decembrie op’ş’noo, tovarăşul Brucan Silviu, vechi activist al Partidului Comunist şi luptător neostoit contra chiaburilor pînă la stîrpirea acestora de pe faţa geografică a patriei socialiste, ieşea pe sticlă la Televiziunea Română Liberă de comunism dar ocupată de alţii…, şi cîrîia ceva despre necesară clasă de mij­loc pe care n-o mai avem (clasă căreia cîndva i se spunea chiaburime iar după stîrpirea sa şi prin rîvna Brucanului nu i s-a mai spus nicicum), şi că e cazul ca acum (adică atunci), să iasă-n faţă oamenii buni, valorile adică.
Geniul poetic e-adeseori profetic,
c-aşa-s poeţii: proroci. Zicea un asemenea profet că „Brucani au fost, Brucani sînt încă/ şi-or fi cît neamul omenesc…”, versuri în care substantivul propriu Brucan este sinonim perfect pentru substantivul comun valoare.
În spiritul zicerii brucaniene, în parlamentul ţării au ajuns valorile neamului, toate valorile astea numai una şi una, de te cruceai: „uite dom’le ce
de-a valori mai avem noi!”. Oamenii îşi alegeau pe rupte valorile, că doar le cunoşteau le ştiau evoluţia din fragedă pruncie pînă la valoroase maturităţi ori senectuţi, aşa că-i trimeteau în parlament pe capete. Din Arad, valori sadea, născuţi chiar pe meleagurile astea şi trăind zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii de masă printre masele arădene şi printre mesele arădene, s-au prenumărat Sergiu Nicolaescu (pesedist cu Aradu-n sînge mai dens decît globulele albe şi roşii însumate), Dorel Onaca (peremist pe care un purcoi de bani „băgat” în campania electorală l-au făcut arădean autentic şi senator), şi Mihai Răzvan Ungureanu (pedelist „de linia a treia” dar arădean şi el din creştet pînă-n tălpi).
Dac-au mai fost şi alţii le cer iertare      că-i iert, dar asta-i situaţia şi ăsta-i spaţiul tipografic.
În lumina întunecată a celor spuse mai sus şi bazat pe frumoasa tradiţie înrădăcinată pe la noi, fac rămăşag şi pariez cinci bani cu bortă contră un capac de Aracola (cei care-au fost odată tineri ştiu despre ce-i vorba!), că actualului senator de Arad şi de Dolj Mihai Fifor i se încălzeşte din greu un loc fruntaş, respectiv I, pe listele PSD Arad la alegerile parlamentare. Că pe numitul senator de Arad l-au ales doljenii ştiu, da’ nu ştiu că doljenii aveau voie şi drept să aleagă cine mă reprezintă pe mine sau cine-i reprezintă pe arădeni. Cum însă la noi se poate orice fără să păţească cineva ceva, avem situaţii curat constituţionale în care Fiforul Doljului e senatorul Aradului, Ioţcul Consiliului Judeţean e prigonit pentru că a primit înapoi nişte bani daţi cu-mprumut niciodată, primarul coşmeliei municipale minte ca primaru’ ori c-a cerut refugiaţi (cu do­cumentu-n braţe), ori că n-a cerut vreun refugiat (cu camerele de filmare-n faţă), o firmă de ciobănie modernă de-aiurea tunde gazoanele urbei, mistreţii se-aruncă-n gloanţe ca bezmeticii şi-i încontrează pe poliţişti şi procurori cu brac… vînătorii, firme solide şi alianţe de firme şi mai solide fac autostrăzi mai fragile şi decît zborul unui flutur… De ce n-am avea deci şi senatori de Arad aleşi în Jilava sau Poarta Albă? Chiar aşa: dacă Aradu-i popu­lat de inşi atît de idioţi încît trebuie să ne-alegem reprezentanţi de pe-aiurea, că pe noi nu ne duce mintea, la ce naiba mai ţinem judeţul ăsta şi municipiul ăsta-n fiinţă?
Auziţi cetăţenilor Falcă şi Căprar şi alţii precum voi? Ce-ar fi dacă fiecare ar candida exclusiv acolo unde chiar îşi duce veacul şi-şi cîştigă pîinea cea de toate zilele? Săriţi repede c-o iniţiativă legislativă de-asta?

Recomandările redacției