„Să veniţi la mine cu ce nu aţi înţeles, nu cu ce nu aţi învăţat“ zicea un fost profesor de-al meu. La una din aceste consultaţii, înainte de examen stătea în faţa mea. Şi dau să-i întorc cartea. „N-o mai întoarce, că o ştiu pe de rost, doar eu am scris-o“. Omul acela era un specialist de top, dar nu era doctor. Atunci, ca să poţi accede la aceste titluri trebuia să ai în spate foarte multe lucrări şi referate publicate anterior. Normal, contribuţie proprie. Acum nu se mai pune această problemă. Cum se face că populaţia României scade şi numărul de doctori, pe kilometru pătrat să spunem aşa, creşte? Din păcate, este o consecinţă firească a inversării scării de valori. Am avut prilejul să stau de vorbă nu cu unul, ci cu mai multe astfel de specimene. Totul porneşte de la necunoaşterea reală a propriei valori. Unul dintre aceştia (nu-i dau numele de jenă)  a ocupat şi o poziţie de decizie. Partea şi mai tristă este că se şi lăuda că a luat doctoratul cu nota zece. Şi făcea mare caz de asta. Când l-am întrebat ce titlu avea teza sa, nu şi-a amintit pe loc, cum ar fi fost normal. Asta dacă ar fi muncit chiar el la această lucrare. Până la urmă a momăit ceva, dar semnele de întrebare din mintea mea se înmulţeau de la un minut la altul. Nu ştiu până la acest moment ca teza sa să fie declarată ca una …care s-a mai scris, dar cel puţin pe mine nu m-a convins. Ba mai mult, argumentele sale economice, erau cel mult de nivelul unui elev de liceu, nu de top, ci onorabil. Iar omul acesta chiar credea cu tărie despre sine că este într-adevăr un specialist de nota zece. Normal, doar titlul de doctor l-a luat cu această notă. Atunci doctoratele nu erau încă în producţie de…masă ca în anii din urmă. Acum însă lucrurrile chiar au scăpat de sub control şi vorba aceea: avem mai mulţi doctori decât intelectuali. Iar acum hai nu valoarea, ci măcar originalitatea acestora începe să iasă precum lumina din întuneric. Ponta, Oprea, Negoiţă, dar şi alte nume „mari“ au căzut în plasa plagiatului. Lucrarea lui Tobă este pusă sub semnul întrebării şi este în top la categoria „suspect principal“. Vine şi întrebarea? La ce le-a trebuit acestor oameni şi titlul acesta? Că oricum nu-i ajuta la nimic. Răspunsul este simplu: unul dintre păcatele capitale ale omului şi anume: vanitatea. Dorinţa omului mic în general de a face impresie şi de a se împopoţona cu titluri şi merite care nu-i aparţin. Dar pe care ţine morţiş ca alţii să i le vadă. Şi, mai mult decât atât să le recunoască. Iar Gabriel Oprea, omul „interesului naţional “ este exemplul cel mai elocvent. Acum comisia zice clar că a plagiat, dar generalul de patru stele se leagă de proceduri administrative. Acestea nu rezolvă nimic, doar îi prelungesc agonia. Este exemplul clar că nici acum, când i-a sunat ceasul, vanitatea îl domină. Omul este pilda de manual a parvenitului. Nu doar el este de vină, ci întreaga societate care pare să accepte cu seninătate astfel de derapaje. Problema cea oameni asemenea acestuia ajung să decidă asupra vieţilor noastre. Trist…

 

Recomandările redacției