Un cititor obişnuit al acestei rubrici şi care-mi este completamente necunoscut m-a sunat zilele trecute ca să-mi spună, printre altele, în cel mai civilizat mod cu putinţă, că textele mele din Agora sunt ciomege date-n creştetele lumii politice, însă n-am propus nici măcar o soluţie. Cum eu, spre a mă exprima, am la dispoziţie acest spaţiu, iar cititorul n-avea decît telefonul (pe care-l mai şi plătea), l-am ascultat cu atenţie şi i-am promis răspuns chiar în acest loc, ceea ce, iată, şi fac.
Aşadar domnule cititor, mai întîi vă mul­ţumesc pentru telefon, c-aşa-i cuviincios. Mai apoi, am a vă spune că soluţia oricărui jurnalist, ziarist, gazetar sau publicist (spuneţi-i cum vreţi), este ciomagul verbului, iar folosirea acestei arme este obligatorie. Dacă n-o folo­seşte, atunci să plece spre alte arme şi să se facă orice, dar nu scriitor în gazete. Dealtfel, cred în spunerea generalului Ion Antonescu la prezentarea stării României în prima şedin­ţă a guvernului său: „Trebuie pus ciomagul pe toată lumea!”.
În direcţia propunerii dumneavoastră de a propune eu soluţii de genul „să se facă aşa…” ori „să se facă altfel…”, vă spun eu dacă nu ştiaţi, sau vă reamintesc dacă aţi uitat, că pentru asta trebuie să telefonaţi celor pe care i-aţi ales prin votare. Ei sînt plătiţi tocmai pentru a afla soluţii şi a rezolva probleme cu soluţiile alea. Dacă ei iau bani ca să le spun eu soluţii, înseamnă că-i iau de pomană, iar eu le-aş face un serviciu pe gratis. Şi chiar de-aş face serviciul ăsta, este improbabil să-mi accepte ideile, că nu-s proşti să pună-n operă soluţii care să stăvilească minţirea-ntr-o veselie şi hoţia ca-n codru.
Un alt cititor al acestei rubrici, de această dată neobişnuit, adică politician, mi-a reproşat cu mult calm că-i bag pe toţi politicienii în aceeaşi oală şi-i fac albie de porci fără să ţin cont că şi printre ei sînt oameni oneşti, curaţi, cu drag de neam şi de ţară. Răspunsul îl dau tot aici, acum.
Că lumea politică românească, de douăzeci şi cinci de ani încoace, e-o cloacă infectă, asta nu cred că mai necesită demonstrare, fiindcă fenomenul e axiomatic precum teoremele lui Euclid şi vizibil de hăt-departe – atît pe lumină cît şi pe-ntuneric. Cum, în gîndirea mea, orice om onest refuză să intre-n mocirla dispreţului public, rezultă că orice om onest ajuns în băltoaca politicii îşi va da demisia imediat ce vede vreo pată de tină pe manşeta pantalonului ori pe reverul hainei; eu însă n-am văzut sau auzit vreun politician care să-şi deie demisia pe motiv că nu-i locul lui acolo şi-i sub demnitatea lui să fie-amestecat în cloaca asta.
Pe de altă parte, admiţînd onestitatea vreunui politician, rămînerea lui în şleahta imensă de palavragii, mincinoşi şi şpăgari, nu-l scuteşte de luat ciomege-n moalele capului, ci-l expune în mod egal, prin efectul solidarităţii. Altfel spus, măgarul dintre oi se duce de rîpă odată cu turma deşi nu-i berbec, ceea ce-nseamnă că nici printre tîlhari nu se poate rătăci vreun ins cu scaun la cap.

Recomandările redacției