Viață de câine în două și trei dimensiuni

0
406

Scriam în urmă cu ceva timp că nu mi se pare normal, ca în unele situații, oamenii să reacționeze cu mai multă empatie față de un animal decât față de un om. Mai ales pentru unul aflat în nevoie și suferință. Cel puțin  reacțiile net majoritare de pe rețelele sociale duc în această direcție. Până la urmă dacă mie nu mi se pare normal, nu înseamnă în mod obligatoriu că țin să am dreptate. Alții văd altfel și, poate au ei dreptate. Dar, nu mai departe de acum puțin timp, pornind de la ultima acțiune de adopție de câini din Arad, credeam ca va fi …rupere de nori. Că lumea se va călca în picioare să adopte un suflet cu patru picioare care are nevoie de afecțiune și îngrijire, și, până la urmă  un rost în viață. Însă, dezamăgire (aproape) totală. La fața locului, erau mai mulți ziariști decât iubitori de animale, care chiar doreau să adopte, nu doar pe post de gură-cască. Nici mai mult nici mai puțin de trei câini care și-au găsit o…familie adoptivă. Foarte puțin, ca să nu spunem dezamăgitor. S-a spus apoi că acțiunea a fost prost organizată, că locul a fost prost ales, undeva relativ departe de oraș, pe Calea Bodrogului și alte motive infantile de acest tip. De fapt aici este char sediul adăpostului pentru animale. Dar nu facem nimănui o culpă din asta, din slabele rezultate ale acțiunii. Nici pe departe. Doar pornim de la o constatare a unei stări de fapt. Fiecare este liber să facă ce dorește în limite legale desigur, dar să nu lezeze prin comportamentul și acțiunile sale libertatea altui semen. Și, să ne întoarcem la iubirea față de animale, că la cea față de oameni avem semnale zi de zi. Orice s-ar spune, iubirea față în față, în  trei dimensiuni e una, față de declarații de iubire nesfârșită, milă sau toată paleta de sentimente umane, transmise însă…virtual. Doar pe rețelele sociale. Pe un ecran dacă vreți, în două dimensiuni. E o diferență între două și trei dimensiuni. Așa că, degeaba dădeau din coadă și erau… drăgălași acești sărmani câini de la Adăpost că, așa cum aminteam mai înainte, doar trei au fost norocoși. Doar ei au ieșit din…sistem cum se spune. Restul au rămas în cuști. Vorba aceea: nu umblă câinii cu… oameni în coadă.  A lua un câine acasă înseamnă să-ți asumi o responsabilitate, e un suflet la urma urmei. În acest timp adăpostul rămâne plin, iar câinii fără stăpân umblă fără rest pe străzi. Mai ales în cartierele periferice se adună în mici haite și, nu de puține ori, dau buzna peste noi. În concluzie, vorbele sunt una, iar faptele cu totul altceva. Pe rețelele sociale se afișează o imagini și se aștern (nu întotdeauna) niște gânduri pozitive. Și se scot la bătaie toate elementele „artileriei grele“. Oamenii sunt buni, frumoși, merg în vacanțe exotice, își pozează mașinile. Vor să arate de fapt altora că sunt fericiți sau, cel puțin mulțumiți. Este vorba mai ales despre cum vrem ca alții să ne perceapă. Nu cum suntem în realitate. O realitate în trei dimensiuni, nu în două, camuflată, de cele mai multe ori, de un ecran…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.