Viaţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ne învaţă că smerenia şi dragostea este calea către Hristos

Prin cultul sfinţilor şi prin rânduielile sale liturgice, Biserica ne aminteşte permanent că smerenia şi dragostea dusă până la sacrificiul suprem este calea lui Hristos. Smerenia şi dragostea este calea către bucurie, către pace şi către viaţa veşnică şi pe această cale suntem invitaţi toţi membrii Bisericii lui Hristos în toate zilele vieţii noastre.
În toate vremurile, acei oameni cu daruri alese care şi-au jertfit viaţa pentru un ideal sfânt s-au bucurat şi se bucură de o cinste deosebită. În Biserica Creştină, cinstea aceasta deosebită are de la începutul creştinismului putere de dogmă, concretizată într-un adevărat cult, numit cultul sfinţilor. Sfinţii sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14-15). La loc de fruntre, printre aceşti prieteni ai lui Hristos se numără Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. De aceea în ziua de pomenire a martiriului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) cuvântul cel mai potrivit pentru această prăznuire socotesc că este un fragment din epistola către Corinteni a Sf. Ap. Pavel în care se spune: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; defăimaţi fiind, mângâiem. Ca gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor până acum” (I Corinteni 4, 12-13). Vedem din aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel că ei şi-au închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu făcând din trupurile lor temple ale Duhului Sfânt. Ţelul lor în această viaţă era acela de a face întotdeauna voia lui Dumnezeu. Aşa se explică cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este câştig” (Filipeni 1,21). Cu alte cuvinte ei îşi doreau moartea pentru că aceasta îi unea cu Hristos pentru totdeauna, dar asta numai şi numai dacă era şi voia lui Dumnezeu. Dacă, însă, voia lui Dumnezeu era ca ei să trăiască şi să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, atunci ei asta făceau. Ba mai mult au pecetluit această lucrare misionară cu sângele lor vărsat martiric pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.
După Pogorârea Duhului Sfânt, Sf. Petru este cel dintâi care vesteşte poporului evreu pe Iisus Hristos cel Răstignit şi Înviat, îndemnându-i pe toţi la pocăinţă şi la întoarcere la credinţă. A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galiţia, Capadocia, Bitinia şi la Roma unde a fost martirizat la 29 iunie 67 în timpul persecuţiei împăratului Nero. Pe colina Vaticanului, acolo unde astăzi se înalţă biserica ce-i poartă numele, Sf. Petru a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind cu sângele său, credinţa pe care a mărtu­risit-o în numele lui Hristos.
Sf. Apostol Pavel supranumit „apostolul neamurilor”, pentru că a predicat Evanghelia mai ales păgânilor, s-a născut într-o familie de iudei bogaţi în Tarsul Ciliciei, primind o educaţie strălucită în şcoala rabinului Gamaliel.
La început, Saul, căci aşa fusese numit la naştere, a fost un adept înfocat al legii mozaice şi un duşman de moarte al creştinilor. Este binecunoscută întâmplarea petrecută pe drumul Damascului, când, plecat să-i prigo­nească pe creştini, Saul îl vede pe Hristos într-o lumină orbitoare şi se con­- verteşte la creştinism, devenind din persecutor înfocat un vestitor neobosit al Evangheliei lui Hristos.
A propovăduit pe Hristos tuturor, străbătând, în trei călători misionare, toată Asia Mică, Macedonia, Grecia, mergând până la Roma, chiar şi în Spania.
Prin cultul sfinţilor şi prin rându­ielile sale liturgice, Biserica ne amin­teşte permanent că smerenia şi dra- gostea dusă până la sacrificiul suprem este calea lui Hristos. Smerenia şi dragostea este calea către bucurie, către pace şi către viaţa veşnică şi pe această cale suntem invitaţi toţi membrii Bisericii lui Hristos în toate zilele vieţii noastre.
Monahul Serafim
(Schitul Moneasa)