Vindecarea copilului lunatic – sau puterea tămăduitoare a credinţei, a rugăciunii şi a postului

În pericopa evanghelică de astăzi, om a venit la Mântuitorul rugându-L să-i vindece copilul demonizat, care cădea deseori la pământ zbătându-se şi făcând spume la gură, căci diavolul care să­lăşluia în el încercase de multe ori să-l omoare. S-a apropiat aşadar omul acesta de Domnul Hristos cu durere, zicând: „«Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi!» Iar Iisus i-a zis: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede»”.  Iar acela a dat un răspuns cât se poate de interesant: „Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!”.
Vindecarea fiului lunatic, de la Sfântul Marcu, ne arată un model al felului în care putem să urcăm încă o treaptă atunci când nu mai ştim ce să facem şi chiar ni se pare că nu mai avem ce să facem.
Pe lângă aceste suferinţe şi neputinţe ale tatălui, foarte bine oglindite în cuvintele sale, ele reflectă şi o mare dragoste, dragostea de părinte, care îi dă o îndrăzneală sfântă în a cere cu tărie, aproape a porunci, ca fiul său să-i fie vindecat. Căci, ne spune Sfântul Marcu, apostolilor le zisese să-l vindece pe fiul său, dar Mântuitorului nu Îi cere, ci Îl pune în faţa realităţii: „Am adus pe fiul meu, pe care ucenicii Tăi nu l-au vindecat”. Şi mai avem în aceste cuvinte credinţa – căci acest tată nu este, într-un fel, obraznic doar din durere şi iubire, ci şi din credinţă. Mintea lui va fi gândit: Doamne, Tu ai făcut minuni, ai vindecat, ai trimis pe ucenici să vindece; ei nu l-au putut vindeca, deci vindecă-l Tu.
Mântuitorul îi răspunde pe măsură; pe de-o-parte va adeveri că nu este firesc ceea ce s-a întâmplat, pe de altă parte îl va ridica pe tată la o înţelegere mai adâncă a fiului său, a problemei lui, dar şi a propriei sale probleme.
Mântuitorul, răspunzând lor, a zis: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”. Puţina credinţă a poporului şi a apostolilor era pragul de care nu se trecea pentru a-l vindeca pe copil. Nu era o lipsă de credinţă teoretică, ci era o lipsă, o puţinătate a credinţei în legătură cu Dumnezeu. Nu era prima dată când ucenicii erau chemaţi să să­vâr­şească o vindecare. Mai făcuseră minuni până atunci. Făcuseră şi vindecări de bolnavi, poate că vindecaseră şi demonizaţi, dar iată că de data aceasta, pe copilul acesta demonizat nu au putut să-l vindece. De ce? Pentru că acest soi de diavoli cerea o pregătire specială; demonii care se sălăşluiesc în oameni cer din partea noastră o atenţie deosebită: cer un post special şi o rugăciune sporită.
Dincolo de rugăciunea pe care ne străduim fiecare dintre noi, dimineaţa şi seara, s-o aducem înaintea lui Dumnezeu, a vrut Mântuitorul să sublinieze o dimensiune mult mai largă a rugăciunii, aşa cum am arătat ce dimensiune extinsă i-a dat prin cuvintele Sale şi postului. Rugăciunea este comunicarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune este gândul îndreptat permanent  către Dumnezeu, convorbirea şi comuniunea neîntreruptă cu El, raportându-ne în fiecare clipă a vieţii, pe cât putem, la Dumnezeu şi la voia Sa. Toate gândurile, toate faptele, toate hotărârile, toate cuvintele noastre să le raportăm la El. Să ne întrebăm întotdeauna: oare cu această hotărâre pe care o iau, cu gândul sau cu cuvântul acesta, cu fapta aceasta, mai rămân în legătură cu Dumnezeu? Este pe placul Lui aceas­tă hotărâre a mea? Şi aceasta este o rugăciune continuă. De ce? Pentru că este o permanentă raportare la El.
Acestea mi se par adevăratele dimensiuni pe care a vrut Hristos să le dea rugăciunii şi postului pe care, iată, şi noi ne străduim în această perioadă să ni le agonisim drept virtuţi. A vrut să ceară ucenicilor Săi, cu alte cuvinte, ca întreaga lor petrecere să fie în legătură cu Dumnezeu, întreaga lor viaţă să fie pusă în slujba Lui, pentru că altfel nu vor putea scoate răul nici din ceilalţi şi, cu atât mai puţin, din ei înşişi.
La copilul lunatic, acestea erau formele de manifestare: nu avea linişte în el, se disloca, se arunca fie în apă, fie în foc, nu-şi mai găsea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unităţii şi armoniei, a unităţii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu şi Mântuitorul meu şi Sfinţitorul meu – Duhul Sfânt şi, în acelaşi timp, unitatea cu întreaga creaţie şi cu armonia ei.
Vedeţi ce greu se vindecă un om epileptic, stăpânit de duh necurat? Că dacă nici apostolii n-au putut să vindece acest copil demonizat, cu atât mai greu vor reuşi preoţii să vindece pe cei stăpâniţi de diavoli şi, mai ales, pe cei robiţi de patimi grele. Diavolul obişnuieşte să-l arunce pe cel epileptic uneori în foc, alteori în apă, ca să-l omoare şi să ne amăgească a crede că nu el, ci apa şi focul l-au ucis. Asupra sufletului celui bolnav vrăjmaşul nu are nici o putere, însă pe cei robiţi de patimi cumplite precum necredinţa, mândria, mânia, beţia, desfrâul şi uciderea oare nu-i chinuiesc diavolii mai rău ca pe cei epileptici?
Vedeţi ce mare este puterea credinţei ajutată de rugăciune şi de post? Toate trei la un loc fac nenumărate minuni şi vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioşilor trebuie, atât din partea lor cât şi a preoţilor slujitori, aceste trei virtuţi obligatorii: credinţă, rugăciune şi post; ba celor bolnavi li se mai cere şi spovedanie generală, cu pocăinţă şi hotărâre de a nu mai păcătui.
Cea mai grea boală nu este cea trupească ci aceea sufletească, pentru că pierde şi trupul şi sufletul. Cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuieşte numai trupul, ci este înrobirea omului de patimi ucigătoare de suflet. Un om stăpânit de beţie şi desfrâu este un om posedat de diavoli.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne iz­băvească pe toţi de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigaşi de oameni. Amin.
Monahul Serafim
(Schitul Moneasa)