Citesc cu stupoare declaraţiile Angelei Merkel referitoare la statele est-europene şi la atitudinea lor faţă de refugiaţi. Nu ştiu po­zi­ţia Poloniei, care s-ar declara vehement împotriva „adoptării” refugiaţilor. Ştiu, în schimb, poziţia Ungariei, care organizează un referendum tocmai pe această temă. Şi ştiu, din păcate, poziţia României, care e gata să facă din nou sluj, la acest „heil” al cancelarului.
Personal, nu încurajez stabilirea unor cote pentru refugiaţi. Refuz să intru în polemici inu­tile referitoare la natura şi statutul refugiaţilor. Refuz să-i împart în cele două componente: refugiaţi „pe bune” şi infiltraţi. Dacă e să fie infiltraţi, adică terorişti, cum e termenul la modă, păi n-au nevoie de subterfugii, de traversat Mediterana într-o canoe. E simplu, e mai simplu să cumperi, de exemplu, un club de fotbal, că tot se poartă, şi gata, te-ai infiltrat. Aşa că nu cred în marota infiltraţilor. Dar, de asemenea, nu cred nici în obligaţia de a găzdui refugiaţi. Mai ales în maniera în care ni se impun cote, de parcă am dori să reînviem colectivul, într-o accepţiune mai largă.
În fond, ieşirea Angelei Merkel seamănă foarte mult cu atitudinea specific teutonă a poporului german. Acceptăm ideea că Germania este nava amiral a flotilei numită Uniunea Europeană, dar asta nu înseamnă că trebuie să dispreţuiască toate celelalte state membre. În fond, Uniunea Europeană este – sau ar trebui să fie – tocmai ceea ce îi arată numele: o uniune, fiecare membru fiind cu drepturi şi obligaţiuni egale.  Vasalitatea sau colonialismul sunt concepte de mult apuse şi nici măcar un stat precum Germania nu-şi poate permite excese de aroganţă.
N-am înţeles niciodată de ce TREBUIE să găzduim refugiaţi. Australia, Canada sau Statele Unite nu au aceeaşi unitate de măsură. Aceste ţări primesc, normal, refugiaţi, dar pe alte criterii decât cele vehiculate de Uniunea Europeană, respectiv de Germania. Culmea, nici măcar posibilii refugiaţi nu sunt întrebaţi. Pentru că, sunt ferm convins, dacă ar fi întrebaţi, dacă ar avea posibilitatea să aleagă între Germania, Belgia, Franţa, Olanda sau Austria, respectiv Polonia, Bulgaria sau România, peste 90 la sută ar opta pentru ţările enumerate primele.
În plus, dacă tot vrea madam Merkel să ne convingă să acceptăm cote proporţionale de emigranţi, pe baza unui egalitarism invocat drept principiu, de ce să nu avem acest egalitarism în toate domeniile. Încă stăm la uşa marilor cancelarii europene pentru a fi primiţi în Schengen, încă nu avem drepturi egale pe piaţa muncii în toate statele europene. Aici nu mai funcţionează legea egalitarismului, aici fiecare stat este tratat separat.
Până şi invocarea suveranităţii a fost motiv de mânie teutonă. Adică, cum să aibă România (sau Ungaria, Polonia ori Bulgaria) drept de decizie în propria ţară? E drept, sunt ironic, dar această germanie, cu această doamnă cancelar, are impresia că suntem o ţară de umplutură în Uniunea Europeană. Şi nu numai noi, ci şi celelalte ţări din Estul Europei.
Într-o Uniune Europeană cu drepturi şi obligaţii egale, DA, ni se pot impune cote proporţional egale pentru refugiaţi. Dar să ni se impună şi salarii egale, şi condiţii de circulaţie egale şi… etc. etc. Dacă e să fim egali, să fim în toate, nu numai cum i se năzăreşte doamnei Merkel.

Recomandările redacției