Într-o perioadă în care aproape toate energiile se canalizează spre politic şi politică, o ştire oarecare trece aproape neobservată: un român cald şi arădean frumos, poate unul dintre cei mai calzi români şi în mod sigur cel mai frumos arădean de azi, Zsolt Török, a mai urcat o dată în vârful lumii şi-a fluturat acolo micuţul steag al ţării dăruit lui de liceenii Preparandiei – ca să-i ţină de cald în frigul din munţi, să-i aline dorul de ţară în depărtările acelea şi să-i dea puteri atunci când toate puterile l-or părăsi. În echipă cu alţi doi români cu inimile cât munţii, Teo Vlad și Marius Gane (alpinismul e totuşi sport de echipă, de solidaritate necondiţionată şi de omenie fără limite), Zsolt al nostru cel frumos a mai urcat un pisc din Himalaya şi
l-a supus: Ama Dablam, sumeţit la 6.812 metri desasupra mării.
Peripeţiile echipei, duritatea efortului şi trăirile lui Zsolt le puteţi afla şi citi pe pagina sa de Facebook – şi-ar fi păcat să-i transmutăm noi aici însemnările sale de acolo, deci n-o vom face. Tot ce vom face este să-i amintim şi să-i reamintim lui Zsolt că noi, rămaşii acasă şi la nivelul Câmpiei Zărandului, îl iubim cu aceeaşi patimă cu care iubeşte el muntele şi Aradul. El, Zsolt, are-n suflet o patrie: România, o acasă: Aradul, şi-o patimă arzătoare: muntele. Patria şi acasa ne sunt aceleaşi, numai muntele ni-i altul, iar muntele nostru se cheamă Zsolt Török. Muntele acesta de voinţă şi de perseverenţă ne poartă şi pe noi cu el pe vârfurile ascuţite şi-adeseori inaccesibile ale munţilor lumii.
Trebuie spus totuşi că ascensiunea celor trei români s-a petrecut în condiţiile în care „fereastra” de vreme bună era extrem de îngustă, motiv pentru care toate celelalte expediţii coborau muntele; românii erau singurii care urcau „contra curentului” – şi-au învins!
La fel trebuie reamintit că micuţul steag mare cît o ţară şi cât inima ei i-a fost dat în dar lui Zsolt de elevii Liceului Dimitrie Ţichindeal – fost Pedagogic, fostă Pre­parandie, cea mai veche şi mai frumoasă „fabrică de învăţători” din România şi din teritoriile locuite de români.
Privind fotografia lui Zsolt în vîrful lumii cu steagul ţării în braţe, îmi vine să chiui de să se cutremure Pământ şi cer deodată: da, mai avem o şansă, da, mai sunt speranţe pentru viitor! Cu oameni frumoşi cum Zsolt şi ţâncii Prepa­­- randiei România nu poate să se
piardă!
Excelsior, Zsolt! Excelsior, învăţăcei ai Preparandiei arădene! Excelsior România!

Recomandările redacției