Într-una din zilele acestui început de ianuarie un bătrân se apropie de intrarea în Palatul Cotroceni. Se duce la ofiţerul de gardă şi îi spune: „Aş vrea să intru să vorbesc cu preşedintele Băsescu“. Ofiţerul îl priveşte blând pe bătrân şi îi spune: „Domnule, Băsescu nu mai este preşedinte şi deci nu mai are reşedinţa aici“. Bătrânul îi spune că e în regulă şi se îndepărtează încet de Palat.
A doua zi acelaşi bătrân se îndreaptă către intrarea în Palatul Cotroceni şi se adresează ofiţerului de gardă (acelaşi din ziua precedentă): „Aş vrea să intru să vorbesc cu preşedintele Băsescu“. „Domnule, aşa cum v-am spus şi ieri, Băsescu nu mai este preşedinte şi deci nu mai are reşedinţa aici“.
Bătrânul îi mulţumeşte politicos şi pleacă.
A treia zi bătrânul se duce din nou la intrarea în Palatul Cotroceni şi se adresează aceluiaş ofiţer: „Aş vrea să intru să vorbesc cu preşedintele Băsescu“. Iritat, ofiţerul se încruntă la bătrân şi îi spune: „Domnule, este a treia zi consecutivă când veniţi aici şi cereţi să vorbiţi cu Băsescu! V-am spus deja că Băsescu nu mai este preşedinte şi deci nu mai are reşedinţa aici! Nu înţelegeţi?“ Bătrânul îi replică: „Ba înţeleg foarte bine, însă nu mă mai satur să aud asta“.
Ofiţerul ia poziţia de drepţi, îl salută respectuos (ca pe un superior) şi îi spune bătrânului: „Atunci ne vedem mâine, domnule!“
Am călătorit şi eu cu noile tramvaie moderne cu care a fost înzestrat CTP-ul arădean, Imperio. Jos pălăria! Design plăcut, silenţios, podeaua la nivelul peroanelor din staţii. Doar culoarea verde, un verde legionar, de frunză de boscheţi de munte, nu cred că e cea mai inspirată alegere. Ce te faci atunci când vine vara, când noul tramvai se deplasează printre tufişurile verzi dintre liniile din centru apărând brusc şi provocând accidente? De regulă, oraşele adoptă o culoare ţipătoare pentru tramvaie şi autobuze: roşu comunist, portocaliu de inundaţii, galben de calamităţi, tocmai ca să atragă atenţia şi să evite accidentele rutiere. Verde de tufiş cum a adoptat Aradul nu mi se pare chiar inspirat…
Dar hai să urcăm, să-l vedem pe Imperio şi pe dinlăuntru. Impresia generală este de mult spaţiu, mult aer. Asta e pozitiv. Ceea ce deranjează este tocmai această risipă de spaţiu în detrimentul scaunelor, care parcă se pierd prin tramvai. Sunt doar câteva, amplasate la nivelul podelei, urcate pe nişte practicabile, par a fi montate ca design, nu să stea pe ele călătorii. Iar dacă te aşezi pe ele parcă te-ai aşeza pe nişte lăzi de zestre de prin tindele bihorene. Deloc comode, buca se simte jignită, scaunele nu au aceeaşi mulare cum au cele de pe tramvaiele Praga, de exemplu. Sunt şi unele scaune ceva mai late, cică pentru două persoane. Aşa e, doar că cele două persoane nu trebuie să depăşească grupa mijlocie, căci două persoane adulte nu se pot aşeza alături. N-au loc.
Şi încă ceva: exact când tramvaiul intră în staţie, o voce anunţă că umează acea staţie. Călătorul neatent nici nu se poate pregăti de coborâre. Dacă tot se anunţă ce staţie urmează, acest lucru trebuie făcut din timp, imediat ce tramvaiul pleacă din staţia precedentă. Să te poţi pregăti de coborâre.
Ştiu, au mai spus şi alţii aceste lucruri, dar eu nu mă mai satur s-o tot spun…
