Într-un cartier înghițit de bezna nopții, unde frigul trecutului plutește în aer ca o amintire nechemată, lumina pare o legendă uitată. Străzile nu se mai văd, ci se aud și se simt.
Pași rari, ecouri compulsive, foșnetul vântului printre copaci, iar fiecare arădean devine, fără voie, un orb care înaintează prin întuneric, căci iluminatul stradal a amuțit, abandonat sau stins.
Ora 22:00. Pe trotuare mai rătăcește, din când în când, câte o siluetă grăbită, un arădean care își caută drumul spre casă înainte ca noaptea să-și piardă inocența.
Magazinele își trag obloanele cu un scârțâit obosit, ca niște pleoape grele care se închid peste oraș. Comerțul își ia rămas bun de la cetățeni până la următoarea ridicare de lumină.
Ora 22:27. Un câine latră undeva pe stradă. Vocea îi este groasă, autoritară, aproape răgușită de atâtea nopți petrecute în același rol de paznic anonim. O fiară mare, cu ochii obișnuiți cu întunericul, un veteran al acestor drumuri tocite de pași și roți.
Ora 23:00. Ultimele autobuze își fac straja de noapte, spectre metalice care străbat arterele cartierului, cu scopul lor mai mult simbolic decât practic, de a menține în viață un strop de modernism, de civilizație, într-un decor uitat de lume.
În interior, însă, scaunele sunt aproape goale. Orașul nu mai are călători, ci doar umbre care se retrag.
Ora 23:50. Pustietatea devine deplină. Civilizația pare ștearsă din memoria străzilor adormite. Câteva lumini tremură în obscuritate, la ferestre cu obiceiuri nocturne. Dincolo de ele, locatarii negociază cu insomnia, privind tăcuți în noapte.
Așa se desfășoară ultimele mișcări ale zilei, văzute de sus, din liniștea unui apartament aflat la capătul unui bloc cu patru etaje, într-un colț sudic al cartierului Micălaca.
E și bani sunt căcălău economia din romania duduie de mașini și furturi unde e sugestia clar răniți iluminatul reduceți tariful biletului sau vineri rentabilității adic duminica mai puțin ce naiba
Am.stat si eu in Micălaca-Miorița-1985-1990
Alte vremuri….respect