Umanitatea unui Corifeu
de prof. Cristian Stoica
În urmă cu exact două decenii, publicam în presa arădeană un articol referitor la prizonierii sârbi întemnițați între zidurile Cetății Aradului în perioada 1914-1918.
Anul 1914 a însemnat debutul Primului Război Mondial, atentatul de la Sarajevo constituind pretextul pentru atacarea Bosniei-Herțegovinei și apoi a altor teritorii sârbești de către trupele austro-ungare. Armata austro-ungară a invadat teritoriile sârbești, trecând totul prin foc și sabie, cu o cruzime rar întâlnită, incendiind satele și prădând orașele, luând prizonieri locuitorii, indiferent de vârstă sau sex. Toți acești așa-ziși prizonieri au fost trimiși spre interiorul Imperiului, bună parte din ei fiind întemnițați și în cetatea Aradului. Întemnițați este blând spus, pentru că acești prizonieri au fost depuși pur și simplu în curtea cetății, înghesuiți, îndurând intemperiile și lipsa mâncării.
Orientându-ne după informațiile cuprinse în lucrarea ”Cetatea Aradului – lagăr austro-ungar pentru exterminarea sârbilor 1914-1918”, scrisă de Panici B., Caciora Andrei, Miloș Cristea și Jarco Simion, se poate afirma că, în perioada 1914-1918, în cetatea Aradului au fost întemnițați câteva zeci de mii de sârbi, care n-au avut de-a face cu armata, oameni și copii nevinovați. Alte zeci de mii de asemenea prizonieri au fost întemnițați în alte lagăre.
Ștefan Cicio-Pop, o viață în slujba cauzei naționale
Ștefan Cicio-Pop, născut la 1 aprilie 1865, a rămas orfan de mic și a fost crescut și ajutat în viață de unchiul său după mamă, Vasile Pop. Acest unchi i-a îndrumat pașii spre învățătură, susținându-l material până în ultimul an de facultate, educându-l în spiritul dragostei de țară. Ștefan Cicio-Pop a urmat cursurile facultăților de drept din Budapesta și Viena, iar în anul 1889 dobândește doctoratul în drept. În 1891 obține titlul de avocat și se stabilește în orașul Arad. Timp de mai mult de trei decenii îi apără pe ziariștii ardeleni târâți în fața justiției de către autoritățile vremii. A fost unul dintre avocații care i-au apărat pe memorandiști, în procesul de la Cluj, din 1894. Între 1905-1918, a fost deputatul cercului electoral Șiria în Parlamentul de la Budapesta, din partea Partidului Național Român.
În toamna anului 1918, Ștefan Cicio-Pop a fost președinte al Consiliului Național Român Central, considerat, de unii istorici, drept guvern provizoriu al Transilvaniei, organism care a avut sediul în casa sa. Este vicepreședinte al Consiliul Dirigent, ocupându-se de resortul de afaceri militare. În perioada 1919-1920 a fost ministru în trei guverne ale României și prim ministru interimar al României în timpul guvernului condus de către Alexandru Vaida Voevod, cât timp acesta a fost plecat la Conferința de pace de la Paris. Cu excepția legislativului 1926-1927, Cicio-Pop a fost deputat în Parlamentul României, fiind președintele Camerei Deputaților în două perioade, 1928-1931 și 1932-1933. Dincolo de toate funcțiile, titlurile și distincțiile primite de-a lungul vieții, Ștefan Cicio-Pop a dovedit că știe să fie, mai presus de toate, OM.
4317, nu doar o cifră
Condițiile mizerabile în care trăiau prizonierii sârbi închiși în cetatea Aradului au dus la îmbolnăvirea acestora și la izbucnirea unei epidemii de tifos, în urma căreia deținuții au murit pe capete. Pe lângă armată, ei mai erau supravegheați și de poliție, fapt pentru care comandamentul cetății raporta zilnic, prin medicul cetății, nominal, decedații al căror număr creștea de la zi la zi. În perioada cât cetatea a fost lagărul prizonierilor sârbi, au murit 4317 de oameni, care-și dorm somnul de veci în două cimitire situate în preajma cetății, distruse, la sfârșitul anilor 40 ai secolului trecut, de garnizoana armatei sovietice care staționa în cetate.
Într-un documentar video, apărut în urmă cu câțiva ani la TVR Timișoara, preotul Sașa Iașin, consilier cultural la Episcopia Sârbă din Timișoara, povestește o scenă cutremurătoare, relatată de un doctor, Brândușa, care se ocupa de cei de acolo. Medicul vede o mamă care zăcea moartă, pe abdomenul acesteia stătea pruncul, iar cei din cetate, care ar fi trebuit să-l ia și să-l salveze, priveau nepăsători, așteptând să moară și pruncul. Doctorul povestește scena lui Ștefan Cicio-Pop, care decide să meargă personal în cetate, pentru a vedea la fața locului situația prizonierilor. După ce se convinge de gravitatea situației prizonierilor sârbi, Ștefan Cicio-Pop începe o luptă pentru salvarea și îmbunătățirea vieții acestora.
Lupta pentru viață
Fruntașul politic arădean apără cauza sârbilor de la tribuna Parlamentului de la Budapesta, discută cu guvernatorul Bosniei și merge la Viena, în audiență la împărat. În lucrarea lui Laurențiu Oanea despre Ștefan Cicio-Pop sunt prezentate meritele avocatului arădean în apărarea sârbilor întemnițați la Arad: ”Într-o ședință a dietei maghiare, în mijlocul unor sălbatice urlete ale magnaților din dietă, Ștefan Cicio-Pop, amenințat cu moartea în tot timpul vorbirii sale, a dezvăluit tratamentul criminal aplicat acestor 11.000 sârbi, închiși fără judecată în cazematele fortăreței Aradului, unde, în urma tratamentului bestial ce li se aplică, s-a ajuns ca să moară zilnic câte 40-50 de persoane. A cerut și s-a admis anchetarea situației la fața locului, iar la Arad, deputatul român Ștefan Cicio Pop a făcut stăruințe neîntrerupte pentru salvarea vieții acestor nenorociți”.
Meritele avocatului arădean sunt recunoscute ulterior și în cadrul Congresului general extraordinar al foștilor internați sârbi din cetatea Aradului, care, într-o hotărâre a Congresului, preciza următoarele: «Dl. Svetozat Bozidar arată nepieritoarele merite ale marelui patriot român, ale lui Dr. Ștefan C. Pop, deputat și avocat, care pe timpuri a luptat cu toată hotărârea în interesul sârbilor, aruncați în pușcăriile cetății Aradului și propune ca să i se exprime cu acest prilej, de către Congres. Domnului Dr. Ștefan C. Pop pentru acțiunea sa umanitară, cea mai călduroasă recunoștință. Congresul a primit această propunere unanim și în ovațiile ”Trăiască Ștefan Cicio Pop!”».
Ștefan Cicio Pop și fiica sa, Ana, precum și alte doamne de naționalitate română și sârbă, au militat pentru strângerea de medicamente și alimente, pe care au reușit să le trimită în mai multe rânduri prizonierilor. Despre acestea găsim informații în memoriile fiicei lui Ștefan Cicio-Pop, precum și în declarațiile date de aceasta presei.
Urmașii
Am întâlnit-o pentru prima dată în urmă cu opt ani în fața casei a cărei proprietară este. La acea dată, la ceas de seară, s-a iluminat Casa Ștefan Cicio-Pop, întreaga țară sărbătorind atunci, în 2018, Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Rămăsese văduvă de câteva luni, cel care îi fusese soț vreme de peste trei decenii și o învățase să iubească România și poporul român se stinsese în urma unei lupte crâncene cu o boală nemiloasă. Provine dintr-o familie regală africană, are copiii și rudele stabilite în marile capitale ale Europei și ale lumii. Românul pe care l-a iubit și care i-a fost soț vreme de 36 de ani s-a stins, dar dragostea pentru el și pentru România a rămas nestinsă în inima lui Jeanine Birtolon. Dragostea aceasta o face să rămână, singură, cea mai mare parte din an, în casa unde a trăit alături de soțul ei, Alexandru, nepotul marelui Corifeu Ștefan Cicio-Pop. A rămas să lupte, în fața instanțelor de judecată, pentru recuperarea bunurilor care au aparținut avocatului arădean, să lupte pentru memoria acestuia și să iubească România. Într-o discuție recent avută, atunci când i-am spus că îi voi dărui un tablou cu Ștefan Cicio-Pop, aceasta bucuroasă m-a întrebat unde anume în casă să îl așeze. I-am spus că îl poate așeza unde dorește, pentru că e casa ei. Atunci mi-a răspuns: ”Este casa mea, dar este istoria voastră!”.
Aducere aminte și recunoștință
Atunci când vom învăța să ne iubim țara necondiționat, la fel cum unii străini o fac, numai atunci România va arăta altfel.
Am ales ca, alături de doamna Jeanine Birtolon, soția nepotului lui Ștefan Cicio-Pop, să omagiem memoria sârbilor care au pierit în cetatea Aradului în urmă cu mai bine de 100 de ani la monumentul acestora din cimitirul Pomenirea, aprinzând lumânări și ținând câteva clipe de reculegere.
Crucea de lemn, care fusese așezată pe locul care marca gropile comune, a fost înlocuită, în 1932, cu un obelisc de marmură. Vandalizat și degradat, monumentul a fost renovat, schimbându-i-se materialele și forma inițială.
Nu l-am uitat nici pe Ștefan Cicio-Pop, marele om, în casa căruia, de fiecare dată când pășim, o facem cu respect și recunoștință!
Prof. Cristian Stoica
Liceul Tehnologic ASTRA
