Ce repede ne ponegrim valorile și cât de repede uităm cât suntem de mici

Ce repede uităm cât suntem de mici și avem impresia că deținem dreptul de a-i coborî pe zei la nivelul nostru.
Nu am pretenția de la mine că aș fi un expert în fotbal, dar când mă uit în jur… prind curaj. Îi observ pe unii care se consideră mari tacticieni doar pentru că sunt suporteri înfocați sau văd multe meciuri la televizor, după care “gândirea” lor vomită că Lucescu nu e bun pentru națională. Alții, supărați pe niște vorbe de-ale lui Il Luce aiurează nesimțit că “are cariera umflată”. Așadar, văd tot felul de proști care îi cer demisia lui Lucescu sau îl ponegresc în toate felurile.
Și dacă am fi pierdut cu 11 – 0 în fața lui San Marino sau Insulele Feroe, din bun simț măcar, ar fi trebuit să punem capul în pământ și să tăcem în fața lui Mircea Lucescu. Să înghițim rușinea și frustrarea în tăcere.
Omul ăsta e o valoare pentru țara noastră. A jucat fotbal la un nivel la care mulți dintre marii noștri jucători nici nu au visat, a antrenat, a construit echipe în cele mai puternice campionate din lume, a dăruit cât alții nu o vor face în 50 de vieți, a câștigat trofee, a dat jucători imenși, a adus onoare și cinste României pe oriunde a activat și nu a existat echipă fără jucători români pe care i-a promovat pe unii doar pentru că erau români.
Ce a făcut el și ce am făcut noi?
Pe unde a mers a strălucit, a luminat, iar odată cu el și o părticică din România. În schimb, noi am rămas în aceeași mocirlă din care el a plecat ca jucător de la Corvinul.
Acum a venit să ne împărtășească din marea lui experiență, iar noi îi suflăm în față ca ar fi cazul să plece, că e boșorog de 80+. Că nu mai poate.
Of, Doamne, de am putea noi cât a putut omul ăsta în cariera sa.
Unde ne e decența? În primul rând noi nu știm la un loc cât fotbal știe Mircea Lucescu. Apoi, cum de suntem atât de pretențioși, când suntem vai mama noastră la nivel de fotbal. Nu existăm și nu am existat. Ne comportăm de parcă am avea la activ cel puțin vreo trei cupe mondiale, când noi de abia ne putem lăuda cu câte o participare ici colo când am avut noroc….
Ar trebui să îi pupăm mâinile pentru că a acceptat, cu experiența pe care o are, reputația, imaginea, știința, dar mai ales vârsta să vină, din câte am înțeles pe gratis, să pregătească echipa națională. El nu mai are nevoie de glorie, de recunoaștere sau de carieră.
În loc să își petreacă bătrânețile lângă nepoți sau pe plajă, își mănâncă nervii cu idioții din campionatul nostru și se luptă să construiască ceva din nimic. Omul ăsta nu își pune cariera în joc pentru niște nerecunoscători, ci viața. Și nu o viață oarecare!
Noi măcar atât să îi oferim, respectul și gratitudinea.
OK, o fi greșit. A făcut România 1 – 1 cu Cipru. Și? E vreunul mai bun ca el? Ne-a coborât de pe glorii?
Prin însăși prezența sa pe banca tehnică a României, Mircea Lucescu ne înnobilează.