Cândva, pe vremuri, Parcul Reconcilierii din Arad găzduia în prima duminică din luna septembrie în jur la vreo 2.500 de spectatori care stăteau cu sufletul la gură să asiste la Gala de Operă open air. După cum îi spune și numele, era o gală în adevăratul sens al cuvântului, un spectacol cu caracter solemn și era susținut de aceeași orchestră simfonică și același cor academic ale Filarmonicii arădene, însă cu soliști de prestigiu. Erau artiști consacrați care ofereau garanția unui succes și a unei seri de operă memorabile, de cea mai înaltă calitate. Totul se desfășura în stil de mare clasă, iar evenimentul concura cu cele de tradiție, de afară.

Ce a ajuns însă astăzi acest eveniment numai gală nu mai poate fi numit. Înțelegem că nu sunt bani, dar nu urci pe scenă, la o ditamai gala de operă, alături de orchestră și cor profesionist, niște diletanți care își caută, orbecăind „marea“ consacrare. Nu înțelegem, de exemplu, ce caută un Traian Mișcu pe afișul unei gale de operă de tradiție, lângă marea soprană arădeană Sorina Munteanu, într-adevăr un nume pentru lirica românească, a baritonului arădean Kendi Ludovik, cu o carieră frumoasă în străinătate sau a dirijorului Hermann Szabolcs, un adevărat profesionist, ori chiar și a Miei Iuga, o profesoară cu o carieră didactică universitară destul de apreciată. Din câte am auzit, prietenii îl numesc pe Mișcu „Mâțu“. La cum a cântat până acum pe la Arad, înțelegem de la ce i se trage porecla. Dacă aveți cutezanța de a-i asculta acutele, veți înțelege cum face un mâț tras puternic și dintr-o dată de coadă.

Pe afiș mai apar nume care nu ar avea ce să caute la o gală de operă. Cel mult pe un afiș al unui recital de amatori, de clasă de gimnaziu. Înțelegem că majoritatea soliștilor de pe afiș sunt de low budget, cântăreți care cântă corect, își respectă partitura (unii), dar nu au capacitatea de a atrage public. Ori scopul unei gale de o asemenea tradiție este acela de a atrage public, nu de a lăsa scaunele goale.

O gală ar trebui să implice nume recunoscute, precum cei pe care i-am amintit mai sus, era suficient, nu însă și „artiști“ care descoperă notele pe scenă.

Să sperăm însă că și gala de operă din acest an se va bucura de un public educat, manierat, indulgent și înțelegător, dar mai ales răbdător. Până la urmă, sunt și părți care chiar merită să fie ascultate… fără vată în urechi.

Nevoia de muzică cultă, de calitate, a arădenilor este demonstrată încă de pe vremea când aici concertau mari nume ale muzicii universale. Să nu ne batem joc și de această tradiție. 

Recomandările redacției