De curând, am avut posibilitatea să vizitez Münchenul, la doar câteva zile de la producerea atentatului terorist petrecut într-o zonă foarte circulată din capitala Bavariei. Evident că nu poţi spune că ai fost într-un oraş dacă nu i-ai vizitat în primul rând centrul, chiar dacă tocmai acea zonă este şi cea mai circulată şi, în zilele noastre, automat şi cea mai supusă pericolelor. Centrul reprezintă cartea de vizită a oricărui oraş, este locul care adăposteşte „inima“ urbei, unde trecutul parcă se imprimă nu doar în pereţii clădirilor istorice, dar şi în comportamentul, în modul de gândire a populaţiei autohtone. Orice oraş important din Europa este asaltat de turişti, însă cei de-ai locului sunt uşor de recunoscut. Am avut şansa să vizitez acest oraş şi înainte de năvălirea „ciumei islamiste“, mai precis a radicalilor islamişti. Atunci am putut lesne simţi mirosul oraşului München, am avut acel sentiment de admiraţie şi de încântare profundă amestecată cu un uşor fior de micime, însă deloc neplăcut, datorat originilor balcanice. Îmi venea să mă tolănesc mioritic pe o bancă din centru, să închid ochii şi să îmi spun „în sfârşit, aici!“. Revederea Münchenului după doar un an de zile mi-a produs însă un cu totul alt sentiment. În inima Europei aveam impresia că sunt la mii de kilometri distanţă de bătrânul continent. Burka neagră parcă pusese stăpânire peste tot. Nici clădirile nu mai erau la fel, vălul islamist parcă le învăluia într-un miros urât. Peste tot nu erau decât gunoaie, parcul din centrul Münchenului era ticsit de oameni neîngrijiţi, cu bărbi, femei grase şi neîngrijite înfăşurate complet în negru dar cu lăbile picioarelor păroase afară pentru a primi un pic de aer, copii care urlau şi se zbenguiau fără nici un control, totul într-o nesiguranţă totală. Îţi lăsa impresia că de oriunde şi oricând o bombă putea să îşi dea drumul. Căutam disperat o insulă de certitudine, pe undeva o rămăşiţă de cultură europeană. Mă uitam după nemţii autohtoni, după cei „de-ai casei“. Dar parcă nici ei nu mai sunt la fel. Am văzut câţiva, i-am recunoscut după culoarea ochilor, a părului, a pielii. Cerceii din toate găurile bărbaţilor, tatuajele de pe toată pielea femeilor m-au înstrăinat însă şi mai mult de oraşul acela. Până şi nemţii parcă l-au trădat. De fapt… Centrul civilizaţiei europene s-a tranformat din „în sfârşit, aici!“ în „sfârşit aici!“
Plimbându-mă cu frica în gât prin München, de teama vreunei bombe sau de ivirea vreunui islamist cu toporul, mi-a venit în minte Kekeciu nostru arădean. Cât de sigur te poţi plimba ziua prin Kekeci! Sigur, poţi fi muşcat de câini, capre, măgari, sau te poţi alege cu păduchi, poţi fi lăsat în pielea goală, bătut în cel mai rău caz, dar sub nici o formă bombardat. Nu au ţiganii noştri nici ustensile pentru aşa ceva şi nici bani. Şi cred că nici puterea intelectuală să pună o bombă cap la cap. Deci, îmi doream să fiu la adăpostul Kekeciului, în siguranţă, la sânul ţiganilor mei. Idealist fiind, mă gândeam apoi ce bine ar fi dacă Münchenul ar avea siguranţa Kekeciului. Şi ca să împing idealul la extrem, visam cum ar fi dacă Kekeciul ar fi ca Münchenul… de odinioară.
