Satul meu, ca o cutie goală…

A fost odată un om care şi-a pedepsit fetiţa în vârstă de cinci ani pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat, foarte scumpă. Omul stătea foarte rău cu banii şi a devenit şi mai supărat când a văzut că fetiţa a folosit hârtia respectivă ca să decoreze o cutie şi să o pună sub Bradul de Crăciun.
Cu toate acestea, fetiţa a adus tatălui ei cadoul în dimineaţa următoare spunându-i: „Acesta este pentru tine, tăticule!“
Tatăl a fost ruşinat de reacţia lui furioasă cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arătă din nou când văzu că, de fapt, cutia era goală.
El i-a spus fetiţei pe un ton răspicat: „Nu ştiai, domnişoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el?“ Fetiţa s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, şi a zis: „Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea sărutări până când s-a umplut.“ Tatăl a rămas perplex. În genunchi, şi-a îmbrăţişat fetiţa rugând-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost.
La scurt timp după aceasta, micuţa a murit într-un accident şi se spune că tatăl ei a ţinut acea cutie aurie lângă patul său tot restul vieţii.
La sfârşitul săptămânii trecute treburile gazetăreşti m-au dus în localitatea mea de baştină. Am participat la o acţiune culturală specială, cu trimiteri la cetăţenii cu chemare spre citit, citire, cult, cultură. Fiind de interes general a fost prezentă presa, oficialităţi locale, naţionale ba chiar şi un reprezentat oficial al unei ţări străine. Au mai participat oameni de cultură, de cea mai rafinată cultură, oameni cu acea cultură la ei care stabileşte sau nu o ţară în rândul ţărilor civilizate. Cu majoritatea dintre ei – cu majoritatea, nu cu toţi – mă am bine, ne tutuim, ne mai facem confidenţe, acele confidenţe legate de sănătate, de vreme şi de ce mai faci? Acele persoane importante din cultură care au venit în localitatea mea de baştină s-au simţit bine, au venit ca un fel de vedete (căci chiar erau „vedete“ cu sensul de persoane publice culturale foarte cunoscute).
Ei bine, văzând atâtea „vedete culturale“ la mine în sat, deşi m-am dedat de-a lungul vieţii mele cu tot felul de „mărimi“, am fost de-a dreptul mândru şi emoţionat totodată de localitatea mea din pustă. Mândru şi emoţionat că satul meu are oameni atât de valoroşi (repet, la nivel naţional), care aduce oameni valoroşi, oameni care-l fac cunoscut lumii şi altfel decât ca satul care cultivă ca nimeni altul roşii. M-am plimbat prin sala arhiplină cu aparatul foto în mână încercând să surprind cât mai multe chipuri cunoscute. Căutam cu febrilitate figuri din copilăria mea, figuri pe care să le pun în ziar, să le promovez odată cu amintirile mele.
Degeaba! În toată acea sală arhiplină, în afară de „vedetele culturale“ venite de la Arad sau cele autohtone, n-am cunoscut pe nimeni. Atunci, cu groază, am realizat că satul meu nu mai este al meu, am realizat că nu-i mai aparţin, că sunt un om fără vatră.
În toată acea sală arhiplină n-am cunoscut pe nimeni, cum nimeni nu m-a cunoscut. Sau cel puţin nimeni nu m-a grăit.
Cred că mi-am pierdut satul aşa cum acel tată şi-a pierdut fetiţa, rămânându-i ca amintire doar o cutie  goală de cadouri.