Paul Krizner
Doar pentru că cineva nu te iubeşte
aşa cum vrei tu, nu înseamnă că
nu te iubeşte cu toata fiinţa sa.
Gabriel José García Márquez
Într-o emisiune TV, unde am fost invitat cu ceva vreme în urmă, s-a abordat o tematică foarte pretenţioasă şi de-a dreptul imposibil de epuizat, şi anume „Cunoaşterea lui Dumnezeu”, subiect provocator şi discutat la un nivel, zic eu, destul de profund teologic. La un moment dat susţinusem că iubirea este
elementul care ne face să-L cunoaştem pe Dumnezeu, … da, iubirea, pentru că ea ne apropie de El.
Apel la sinceritate. Fiecăruia dintre noi îi lipseşte ceva, fie că vorbim din punct de vedere pecuniar, fie din punct de vedere al stărilor interioare, lăuntrice, care nu sunt vizibile întotdeauna.
Ne lipseşte acel ceva, nu pentru că nu avem acces la acel lucru, ci pentru că în noi se găseşte o reticenţă ce nu acceptă o primire a ceea ce ne lipseşte, ca de
exemplu multora dintre noi ne lipseşte iubirea, da, iubirea creatoare, iubirea care zideşte, iubirea care dă nădejde, chiar dacă nu am descoperit-o în lăuntrul nostru, totuşi o avem, dar parcă nu am renunţa la ură, şi-i firesc să nu o desco- perim atâta timp cât acceptăm tragismul iminent al veacului.
Aruncând o privire panoramică prin jurul meu, nu pot să înţeleg ritmul haotic al vieţii. Toţi se grăbesc şi, totuşi, se plâng de lipsa timpului, toţi aleargă fără a vedea că şi ziua are sfârşitul ei, fug după material şi plâng după iubire şi, paradoxal, urăsc până şi firul de iarbă ce creşte nevinovat în curtea pavată (că de…, suntem moderni), vor totul fără a da ceva în schimb, caută la nesfârşit răspunsuri la probleme banale, iar pe cele existenţiale le ocolesc, poate şi dintr-o teamă a asumării.
Oamenii au încetat să mai iubească, nu pentru că nu ar avea motiv, ci, mai degrabă, pentru că nu ştiu mai nimic despre acest sentiment, pe care-l confundă adesea cu o plăcere temporară, de scurtă durată, nu ştiu că iubirea, acest cuvânt nobil, este, la originile sale, divin, dumnezeiesc, iubirea vine din dumnezeire şi se revarsă în umanitate ca şi ea (umanitatea), la rându-i, să o transmită mai departe. Filosofia platonică şi aristotelică vorbesc despre o iubire a erosului, a trupului, de altfel întreaga filosofie antică prezintă această tragedie a neîmplinirii umanului şi, totuşi, şi atunci ca şi acum, acest sentiment a fost denaturat, coborât doar în plan uman, însă atunci, la începutul erei creştine, se întâmplase un fenomen interesant în păgânismul şi politeismul vremii, venise Cineva din Nazaretul Iudeii, cunoscut sub numele de Iisus din seminţia lui David, care vorbea lumii despre o cu totul altă iubire, o iubire ce trecea de îngustimea minţii umane raportată doar la prieteni, rude şi apropiaţi, o iubire ce se raportează până şi la vrăşmaşi, adică la cei ce-ţi voiesc răul, o iubire ce depăşea fizicul şi desăvârşea umanul, o iubire dumnezeiască ce vine spre om, ca el, la rândul lui, să-l transmită tuturor.
Pare un paradox, poate chiar o nebunie sau dacă nu, în cel mai fericit caz, un ideal ca în secolul nostru să-ţi iubeşti vrăjmaşii; cum adică să-l iubesc pe cel ce-mi vrea răul şi ce motiv aş avea să fac lucrul acesta?
Motive sunt multe, iar a-ţi iubi vrăjmaşul e cea mai mare virtute; da, e greu, e foarte greu, dar nu imposibil, însă ce-i cu neputinţă la noi, e cu putinţă la Dumnezeu, imposibilul nostru devine posibil prin Hristos.
Iisus Hristos acest lucru ne cere: să iubim, să iubim necondiţionat, fără să ţinem seama de răul care ni-l fac alţii, şi, har Domnului, avem parte în viaţa noastră de multe nedreptăţi, însă dacă vrem ca la rândul nostru să primim iubire, atunci trebuie să şi oferim şi cu siguranţă zilele vieţii noastre nu vor fi mohorâte, ba, dimpotrivă, luminate de harul Duhului Sfânt. Misticul medieval Ioan al Crucii spunea că „unde nu-i iubire pune iubire şi vei afla iubire”.
Ştiu… poate adesea vorbim sau scriem inutil despre iubire, pentru că realitatea e alta, tot mai puţini suntem cei care mai iubim, însă din zece unul dacă rămâne cu ceva după aceste rânduri, merită efortul de a consuma topuri de hârtie pentru a vorbi şi a scrie despre iubire şi, în special, despre sensurile ei. De ce? Pentru că acel unu poate schimba ceva atât în el, cât şi în cei cu care intră în contact, iar ceilalţi, la rândul lor, făcând practic un apostolat laic, vor propovădui iubirea hristică. Cel care a venit în lume să restabilească, să reconcilieze pe om cu Dumnezeu, este Hristos, pentru că omul până atunci trăia în negura necunoştinţei şi, mai mult, în negura urii şi a morţii.
Când această iubire hristică s-a răspândit în lume ea a fost răsplătită cu ură şi cu reticenţa păgânismului, ajungând ca această iubire să fie jertfită, martirizată, lăsându-se cu vărsări de sânge împotriva ei. Groaznic, vei zice; şi totuşi, iubirea aceasta a schimbat oameni, a făcut sfinţi din cei mai depravaţi şi mai păcătoşi, i-a adus la starea cea nouă, la bucuria şi fericirea veşnică.
Ştiu şi am certitudinea că orice lucru bun se face cu trudă, cu jertfă şi cu nădejde, că iubirea omului e cea care trece de material, e cea care rabdă, care trece prin topitorii ca aurul, care aşteaptă timpul ce coace întotdeauna cireşele, iubirea curată e cea care nu se amestecă în lume cu tot felul de impurităţi, ci desăvârşeşte orice suflet prin care trece.
Iubirea mea este ceea ce poate simţi şi cel lipsit de iubire, este dragostea care uneşte distanţele şi timpii, este răsăritul de soare după care tânjeşte atât de mult omul şi asfinţitul după care plâng munţii, da, iubirea este fericirea veşnică de a cunoaşte pe Dumnezeu, de a trăi şi a simţi ceea ce ne lipseşte. Acum, la sfârşit de aceste rânduri, aş îndrăzni să lansez o întrebare retorică: Unde va ajunge lumea aceasta când nu va mai exista iubirea? Răspunsul îl veţi da fiecare în parte, pentru că îl ştiţi, dar poate ne lipseşte ceva… atitudinea şi decizia de a iubi necondiţionat.
