Adevăruri de necontestat şi opinii discutabile

0
586

Matematica e o ştiinţă exactă. Iar în matematică, 2 cu 2 fac 4, indiferent cine o spune. Aş completa, pentru cârcotaşi, că mă refer la această operaţie matematică simplă, ca fiind în baza 10. Mă folosesc de matematică pentru a argumenta faptul că sunt anumite adevăruri intangibile. Adică afirmaţii asupra cărora toată lumea a căzut de acord, ca nişte teoreme, care prin însăşi esenţa lor nu (mai) trebuie demonstrate.
Dincolo de aceste adevăruri, chiar raportat la acestea, sunt anumite afirmaţii, opinii, cu pretenţii de adevăr. Sunt judecăţi de valoare, sprijinite de argumente şi contestabile prin contraargumente. Nu sunt adevăruri trunchiate, nu sunt minciuni, ci doar unele adevăruri ajustabile. Tocmai faptul că se găsesc argumente şi contraargumente denotă că aceste adevăruri (opinii de fapt asupra unor evenimente sau informaţii) sunt ajustabile sau, dacă nu doresc convorbitorii, rămân la stadiu de opinii.
Acum, în această perioadă, preelectorală aş spune, cu miza nu într-atât pe alegerile europarlamentare, cât pentru prezidenţiale, aceste adevăruri ajustabile sunt tot mai dese. Am în minte mai multe exemple, de la „cazul Kövesi” la mitingul din 10 august, în care opiniile cu pretenţii de adevăr au inundat efectiv nu doar reţelele de socializare – cel mai la modă mod de comunicare –, ci şi televiziunile, comunicatele de presă sau mesajele directe. Spun că sunt „cu pretenţii de adevăr” nu pentru că n-ar avea componente de adevăr reale, ci că pe baza acestor bucăţi de adevăr se construieşte uneori un mesaj „strâmb”, câteodată intenţionat dar de cele mai multe ori rod al unei manipulări sau a formării părerii după prima impresie, negându-se mai apoi orice fel de argument, cât ar fi acesta de pertinent. Repet, un adevăr absolut este, ca în matematică, acea afirmaţie de necontestat. Când vin contraargumente – „sustenabile” ca să folosesc un termen la modă, nu afirmaţii făcute doar de dragul polemicii –, automat nu mai putem vorbi de un adevăr absolut chiar dacă – sunt convins – uneori cel care l-a emis e convins de etanşeitatea acestui adevăr.
Tot un adevăr relativ este şi recenta scrisoare a fostului procuror Rudy Giuliani. Cele spuse de acesta – care s-a făcut cunoscut în întreaga lume ca primar al New York-ului, gestionând urmările atentatelor din 11 septembrie – sunt pertinente, cu substanţă, dar nu pot intra în categoria adevărurilor de necontestat. Reprezintă, practic, o opinie a unui actual avocat împotriva unui sistem juridic, această opinie având ca fundament anumite afirmaţii din spaţiul public românesc. Trec peste actualul statut controversat al lui Rudy Giuliano – aspecte pe care le putem trece tot în categoria „adevăruri ajustabile” – şi iau în calcul doar afirmaţiile din (de-acum) celebra scrisoare. În scrisoare, fostul procuror, trecut acum în tabăra avocaţilor, enunţă anumite aspecte logice, bazându-se în schimb pe informaţii considerate exacte, dar care sunt de fapt la mâna a doua. Rudolph Giuliani lasă impresia că cunoaşte situaţia exactă, dar în afirmaţiile sale se vede influenţa altor opinii. Singurul adevăr absolut enunţat de Giuliani este existenţa acelor protocoale, considerate păguboase.  Dar acelaşi Giuliani se pronunţă asupra efectelor acestor protocoale şi încă într-un mod ferm, ce nu lasă loc altor discuţii. „O amnistie ar trebui dată celor care au fost acuzaţi şi condamnaţi ca urmare a exceselor DNA făcute de la implementarea protocoalelor secrete, inclusiv mai multor oameni inocenţi care au fost trimişi la închisoare”. Am citat din scrisoare. Prima parte a frazei este fără echivoc, dar cea de a doua are un substrat care dă de gândit. Acel „…inclusiv mai multor oameni inocenţi…” induce ideea că amnistia ar trebui să-i vizeze pe toţi şi pe cei vinovaţi, dar şi pe inocenţi. Dacă avem inocenţi, avem şi vinovaţi, conform unei logici elementare, altfel esq. Giuliani n-ar fi făcut această precizare, n-ar fi subliniat că, în final, să ne gândim şi la inocenţi.
Ar mai fi elemente controversate în scrisoarea lui Giuliani – repet, nu fac referire la personaj, ci doar la afirmaţiile sale –, ceea ce mă îndeamnă să cred că această scrisoare trebuie văzută doar ca pe o recomandare, nu ca pe un adevăr absolut, ca pe o „Biblie”. Prin ce se poate citi printre rânduri, scrisoarea nu poate fi catalogată drept „2+2=4”, ci mai degrabă dă cu… zecimale!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.