Zilele acestea am fost martorii sfârșitului unui „sistem ticăloșit“, cu supremul ticălos în frunte. Oare cum pot fi catalogați, însă cei care au ajutat ca un turnător, ca o „lichea“ să ajungă în fruntea țării și să fie menținut acolo? Mai ales când astfel de susținători sunt intelectualii de primă clasă ai țării, oameni cu profunzime, cu idealuri, slujitori ai ideii, frumosului, perfecțiunii și care urăsc dualitatea, conformismul, mediocritatea, ori lipsa de caracter.
Mă număr printre numeroșii admiratori ai lui Gabriel Liiceanu și în special a lui Andrei Pleșu, căruia îi sorb fiecare frază. Oricât de simplă ar fi, aproape orice propoziție scrisă de Pleșu este pe punctul de a atinge genialitatea. Tocmai de aceea știu câte pagini au consacrat cei doi pentru a combate comunismul și pentru a-i condamna pe cei care au turnat sau au colaborat cu Securitatea. Cei doi filozofi le-au dat chiar un nume acestor nenorociți și distrugători de vieți și destine: i-au numit „lichele“. Gabriel Liiceanu chiar a semnat o carte care se intitulează „Apel către lichele“.
Fiind admirator al celor doi, de asemenea știu cât de mult l-au susținut pe Băsescu în fruntea țării. Nu vreau să cred, ba chiar refuz să o fac, că cei doi au fost niște ipocriți și că au știut în tot acest timp că susțin o „lichea“. Dar îi condamn totuși pentru că nu au făcut niciun „apel către lichea“, după ce Băsescu a fost dovedit clar ca fiind turnător al Securității. Nu am văzut nicio luare de poziție, niciun mea culpa, niciun regret, nicio scuză adresată celor care au crezut în cel pe care ei l-au susținut.
Un profesor universitar îmi spunea odată că Adrian Păunescu era un geniu, dar că avea un caracter „de porc“…
De-a lungul istoriei, și nu mă refer aici decât la cea recentă, de după Revoluție, am făcut alegeri cam tot pe dos, alegeri care ne-au făcut să ratăm niște oportunități uriașe. L-am ratat în primul rând pe Regele Mihai, care trebuia reinstalat imediat după Revoluție. Noi ne-am ales, și l-am ales, în schimb pe Iliescu. Următoarea mare ratare a fost nobilul Ion Rațiu. În locul unui lord, ne-am ales tot cu Iliescu.
Apoi a venit Adrian Năstase, despre care, culmea, mulți ani mai târziu, chiar Băsescu spunea despre el că „a fost cel mai bun prim-ministru pe care l-a avut România“. Diferența dintre Băsescu și Năstase a fost foarte bine evidențiată de întrebarea adresată celor doi, de către Silviu Brucan, în timpul unei dezbateri electorale: „Între un meci de fotbal și un concert simfonic ce ați alege?“. Năstase, mare admirator al operelor lui Wagner, a răspuns, evident, în favoarea concertului simfonic. E lesne de înțeles ce a preferat Băsescu. Dar intervenția ulterioară a scriitorului Mircea Cărtărescu, pe care îl admiram ca un nebun pe atunci, în favoarea lui Traian Băsescu, m-a făcut și pe mine, ca pe foarte mulți alții, să aleg „stadionul“ în locul culturii, al bunului simț, al competenței, al polivalenței și al profesionalismului. Fac o paranteză: faptele de corupție ale lui Năstase nu au fost cu nimic mai prejoase decât cele ale apropiaților lui Băsescu.
Și uite așa, ne-am împotrivit din nou istoriei, alegând să mergem invers.
Invers am mers și atunci când, din cauza unei alte dezbateri electorale, mincinoasă și malefic regizată – însă asta am sesizat-o mult prea târziu, nu l-am ales pe Mircea Geoană. E dureros când privim acum, însă este o lecție de viață, la carierele celor doi: unul este condamnat definitiv și irevocabil ca fiind turnător al Securității, fiind hulit și înjurat de toată lumea, în timp ce celălalt, văzut ca un caraghios de poporul care l-a ratat ca președinte, însă care se bucură acum de aprecierea întregii lumi, din poziția de secretar general adjunct al NATO.
Despre alte ratări nu are rost să mai vorbim acum. Ne-am ales cu Iohannis, poate cel mai prost șef de stat din câți există în acest moment în Europa. Poate altfel mergeau lucrurile cu un Theodor Paleologu…
Băsescu nu a fost doar un turnător. El nu a făut rău doar celor pe care i-a turnat, ci i-a înșelat și pe cei care l-au votat, care i-au acordat încrederea. Printre ăștia mă număr și eu. Dar dezamăgirea mea nu este acum despre Băsescu, care m-a amăgit demult, ci este despre elitele intelectuale ale României. Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Pleșu, Mihail Neamțu, Horia Roman Patapievici, Teodor Baconschi, Sever Voinescu, Adrian Papahagi – absolut toți intelectuali rasați, susținători înfocați ai lui Băsescu, dar pe niciunul nu l-am văzut să își ceară scuze pentru înșelăciunea pe care au provocat-o susținându-l pe Băsescu în fruntea României.
Unii se folosesc de un fel de scuză, ordinară și mizerabilă, aș putea spune chiar cinică: „Ce e așa de grav? A turnat acolo, pe unul sau pe altul, mare lucru…“. Este dezgustătoare o astfel de abordare, mai ales venită din partea unor oameni care dețin o minte luminată, cu o capacitate de disecare în profunzime a făpturii umane, care nu lasă loc jumătăților de măsură, ori caracterelor infecte.
Fostul turnător Băsescu, pentru mine așa va rămâne în memorie, nici măcar nu are acea de pe urmă demnitate să recunoască, să își ceară iertare, să spună că regretă ce a făcut. Să se retragă din viața publică. Așa cum a făcut ineuana noastră Mona Muscă, care după ce s-a aflat că a colaborat cu Securitatea, și nu avea nu știu ce dosar, au fost mai degrabă niște acte birocratice pe care trebuia să le facă, și-a anunțat în secunda doi retragerea definitivă nu doar din viața politică, ci și publică. În schimb, Băsescu e nelipsit de la dezbaterile televizate, oferă interviuri, cu o autosuficiență (atât de dezagreată de Pleșu și Liiceanu) remarcabilă, te privește în ochi fără niciun fel de remușcare și e plin de sfaturi și povețe, de lecții despre cum să ne administrăm și să ne ghidăm viața, despre ce alegeri să luăm.
